Blog de Berlin

Achtung Baby

2011-11-28T21:30:00.001+01:00

Din ciclul anunturi pentru fani: U2 si Q Magazine au pregatit o versiune cover a albumului Achtung Baby. Acest album, initulat AHK-toong BAY-bi Covered, a fost oferit cititorilor Q din UK, si a putut fi comandat pe site-ul revistei de restul fanilor. Din fericire pentru cei care nu au reusit sa obtina albumul astfel, toate melodiile se gasesc pe youtube. Merita subliniat ca alegerea artistilor care interpreteaza cover-urile a fost facuta chiar de U2. Mie mi se par foarte tari reinterpretarile celor de la Depeche Mode, Nine Inch Nails, Garbage, Gavin Friday si The Killers. Marea dezamagire este Damien Rice si varianta lui la One... Oricum, va recomand sa cautati si sa ascultati piesele :)

Coldplay in Berlin

2011-09-23T08:41:00.000+02:00

Stiu ca era mai multa lume, intre cei care urmareau acest blog, interesata de formatia Coldplay. Tocmai ce am vazut ca o sa fie un concert al acestei formatii la Berlin, pe 21.12. Mai multe date aici. Tot din ciclul anunturi de concerte: in decembrie o sa mai mergem la concertul Red Hot Chili Peppers (pe 4), iar in noiembrie o sa mergem la concertele Kasabian si Kaiser Chiefs (evident, toate in Berlin). Mai multe date despre toate acestea gasiti aici.

Berlinale 2011: True Grit

2011-02-11T11:12:00.005+01:00

Ieri a inceput editia din 2011 a Berlinalei. Si, la fel ca anul trecut, ne-am propus sa vedem cat mai multe filme: sunt 10 zile in care vedem 14 filme. In plus fata de anul trecut, anul acesta ne va insoti la vizionari si prietenul nostru Robert, "berlinez" in devenire.

Editia de anul asta s-a deschis cu filmul fratilor Cohen, True Grit, care ruleaza in afara competitiei oficiale. Lansat la sfarsitul anului trecut, filmul are deja un impact considerabil, adunand nu mai putin de 10 nominalizari la premiile Oscar. Distributia este eclatanta: Jeff Bridges, Matt Damon, Josh Brolin joaca roluri principale. Si nu numai numele este totul: actorii chiar joaca exceptional. Surpriza vine insa de la Hailee Steinfeld, o tanara actrita aflata la debutul in cinema, care interpreteaza deosebit rolul principal feminin.

True Grit este ecranizarea romanului western omonim, scris de Charles Portis. Acest roman mai fusese ecranizat in 1969, intr-o versiune celebra cu John Wayne in rolul principal (acum interpretat de Jeff Bridges); de altfel, Wayne primise premiul Oscar si Globul de Aur pentru acel rol. Insa filmul fratilor Cohen nu este un remake a versiunii din 69. Intr-adevar, chiar fratii Cohen au spus, conform revistei Total Film, ca nu au fost deloc curiosi sa revada filmul initial, fiind atrasi de roman, de povestea in sine; tot cei doi spuneau ca desi acel film a fost important pentru foarte multa lume, pentru ei nu a insemnat mare lucru.

Filmul este un western clasic, avand tot ceea ce ii trebuie: actiune sustinuta, suspans, joc bun al actorilor, un scenariu (adaptat) bun, scence tensionate, si... razbunare, justitie, recompense, impuscaturi, indieni, cai si calareti, ba chiar si un Texas Ranger :) Dar ceea ce iese in evidenta in primul rand este autenticitatea: personajele sunt reale, vin din epoca respectiva, vorbesc cu accentul potrivit (la inceput nu intelegeam nimic din ceea ce zicea Jeff Bridges in rolul lui Rooster Cogburn), sunt brutale si adesea lipsite de mila, povestea este dura, sangeroasa, violenta, cu scene tari, se desfasoara intr-un mediu neprietenos... dar nu asta era vestul salbatic? Decorurile, costumele, recuzita si mai ales muzica se potrivesc, la randul lor, perfect. Alte puncte tari ale filmului sunt dialogurile (pe alocuri foarte amuzante) si grija deosebita la detalii. Mi se pare ca True Grit se incadreaza bine in peisajul filmelor Cohen: exista un umor negru (la fel ca Big Lebowski), exista o intriga sustinuta (la fel ca Fargo), si urmeaza indeaproape un roman (la fel ca No Country for Old Men); ca o gluma, si actorii sunt aceiasi (Bridges si Brolin). Un punct bun este si faptul ca nu am remarcat idei patriotice americane, ce mai apar prin westernuri.

Mai multe detalii nu mai dau, dar recomand tuturor sa vada acest film. Apropo de aceasta recomandare, inca ceva tot din Total Film: ambitia fratilor a fost sa faca un film pe care sa il guste si un copil de 15 ani, si cred ca au reusit partial. Probabil unui baiat de 15 ani i-ar placea mult, dar nu as baga mana in foc pentru fete. Apropo de asta, directorul Berlinalei, Dieter Kosslick, spunea la inceput ca va returna banii celor care vor ajunge la concluzia ca nu este "un film pentru femei"; la sfarsitul filmului ma gandeam serios, fara a ajunge la o concluzie foarte clara, cator femei din sala le placuse intr-adevar filmul...

--
Later Edit: Comentraiul #1 m-a facut sa realizez ca nu am punctat (sau poate doar am amintit superficial) si unele din aspectele care mi-au placut mai putin la True Grit. Astfel, pe scurt: are toate punctele bune si dar si toate relele genului western (spre exemplu, multe personaje superficial construite, multe clisee). Audienta poate fi socata de unele scene violente (cu toate ca, intr-un fel, sunt in slujba autenticitatii). Accentul, arhaismele, felul de a vorbi fac filmul greu de inteles si urmarit de un om care nu e vorbitor nativ de engleza (cel putin pana te obisnuiesti), insa sunt tot in slujba autenticitatii. Deci depinde de ceea ce vrei sa vezi! Am fost la film sa vad un western, si am primit exact asa ceva! Ca sa glumesc, chiar un western din vestul salbatic...
--

Cateva vorbe despre festivitatea de deschidere. Aceasta a avut loc la Berlinale Palast (unde se intra doar cu invitatie sau acreditare, nu au fost bilete vandute), dar a fost transmisa si in sala in care eram noi, FriedrichstadtPalast. Au fost multe celebritati, in frunte cu Isabella Rosellini, presedinta juriului competitiei, si cu reprezentantii True Grit (fratii Cohen, Steinfeld, Bridges, Brolin), dar si multa lume "politica" (primarul Berlinului, ministrul economiei si ministrul culturii, un comisar european, etc.). S-a glumit mult, mai ales la discursurile politicienilor, s-au prezentat filmele din competitie, toate juriile, sponsorii, etc. Un moment deosebit a fost citirea scrisorii lui Jafar Panahi, regizor iranian care ar fi trebuit sa faca parte din juriu, dar este in inchisoare in Iran, pentru 6 ani, si condamnat ca 20 de ani sa nu mai faca film. A fost amuzant ca la scurt timp dupa terminarea festivitatii de la Berlinale Palast, directorul festivalului a venit in cinematograful in care eram noi pentru a ne adresa un scurt mesaj introductiv.

Ce urmeaza? Inca 13 filme, despre care voi povesti la momentul potrivit. Merita sa aruncati un ochi la program, si sa va ganditi ce filme ati fi ales voi, eventual sa ne si spuneti :)

[Atentie: Comentariile contin "spoilers" :) ]

HHipster?

2011-02-05T09:48:00.003+01:00

Nu am mai scris, dar in schimb am gasit diverse chestii pe internet. Spre exemplu acest site :) (despre care am citit aici).

Premiul Nobel pentru Literatura

2010-10-07T13:14:00.006+02:00

... A fost luat de Mario Vargas Llosa in acest an. Este o bucurie foarte mare pentru mine sa vad ca opera scriitorului peruan este rasplatita cu un astfel de premiu. Am citit destul de multe din romanele lui Vargas Llosa, mai ales in perioada facultatii, si pot spune ca, alaturi de Garcia Marquez, este unul dintre scriitorii mei favoriti. O sa mentionez si operele sale care mi-au placut cel mai mult: Razboiul Sfarsitului Lumii, Conversatie la Catedrala sau Sarbatoarea Tapului. O justificare pentru acordarea premiului:

For his cartography of structures of power and his trenchant images of the individual's resistance, revolt, and defeat.

Nimicuri

2010-10-06T14:01:00.001+02:00

Da, da, iar nu am scris o perioada lunga. Asta este, si de data asta nici nu promit ca o sa scriu curand. Dar, totusi, am gasit cateva chestii amuzante:

In primul rand cel mai tare plagiator din informatica teoretica (oare?): Danut Marcu. Am scris de el si pe celalalt blog, si o sa va rog sa comentati acolo, daca aveti ceva de spus :)
Apoi, un tip care reuseste sa imite destul de multe accente englezesti. Mi-ar fi placut sa il aud rostind: "I'm Duncan Macleod, from the clan Macleod...", dar e tare oricum :)
Si pentru ca tot suntem la capitolul accente, avem si o trupa din anii 80, din Bayern, care canta folosind dialectul local. Aici este un exemplu.
Prietenul lui Marucho.
Iar la sfarsit, trei piese care imi plac mult in ultima vreme: The Killers feat. Lou Reed - Tranquilize, The Who - Baba O'Riley si The Ramones - Rock and Roll Radio.

Concerte

2010-08-05T11:25:00.000+02:00

Dupa cum am mai scris, o parte importanta a experientei noastre berlineze este mersul la diverse concerte. Nu o sa mai scriu cronici detaliate despre ce concerte am vazut, ci doar o sa le mentionez pe scurt, cu doua-trei comentarii:
- Gotan Project (Tempodrom) - o formatie (?) care imbina tango-ul cu muzica electronica, intr-un fel foarte autentic. Nu stiam la ce sa ne asteptam, dar ne-a placut mult de tot (in "noi" este inclus si Robynete, de aceasta data).
- Scorpions (O2 World)- pe scurt, a fost "Wind of Change" langa zidul Berlinului.
- Kasabian (Astra Kulturhaus) - revelatia anului, pentru mine. Stiam cateva melodii, dar nu ascultasem nici un album de la inceput pana la sfarsit. Concertul a fost senzational, iar locatia a contribuit mult la aceasta impresie!
- Classic Open Air (Gendarmenmarkt) - am vazut seara dedicata muzicii de film. Ne-am adus aminte de ceva melodii din filme celebre, dar seara a fost, in general, dezamagitoare.

Urmeaza: Gorillaz (cu o formatie de scena care include doi fosti membrii The Clash), Linkin Park, Amy Macdonald (din nou :) ), Roger Waters (care canta The Wall).

Photography Site/Blog

2010-08-05T11:09:00.001+02:00

Am aflat despre un site si un blog de fotografie, recent lansate de un fost coleg din timpul olimpiadelor de matematica, Bogdan Grigorescu. Fotografiile de pe site mi-au placut mult, si ma gandesc ca poate o sa isi gaseasca admiratori si printre cei care citesc acest site. Enjoy!

Londra: Contraste

2010-08-05T10:57:00.009+02:00

Am promis de ceva vreme ca o sa scriu un post despre Londra, oras pe care l-am vizitat pentru prima oara in weekend-ul prelungit din jurul Pastelui.

Cum nu am gasit timpul sa scriu un post detaliat, si intre timp amintirile s-au mai si estompat, o sa spun pe scurt ce ne-a placut si ce ne-a placut mai putin in scurta noastra excursie. Deci, pe partea pozitiva:
- Hotelul in care am stat (The Chamberlain, in City), barul de la parterul hotelului si toate pub-urile in general, berea.
- Arhitectura cladirilor vechi din Londra este impresionanta. Catedrala St. Paul's, Westminster Abbey, Palatul Westminster sau Parlamentul, cartierul Kensington, Royal Albert Hall, Notting Hill si Portobello Market, Covent Garden, Trafalgar Square, Tower Bridge si Tower of London, sunt numai cateva dintre cladirile/locurile vazute/vizitate, care ne-au impresionat pozitiv.
- Muzeele nationale au intrare libera! Mi se pare un gest de educatie deosebit de eficient sa oferi oamenilor sansa de a vedea tot felul de opere de arta fara sa plateasca.
- Cambridge, cu toate colegiile, mai noi, mai vechi, cu arhitectura traditionala sau nu, cu traditii si povesti, toate interesante. La prima vedere (si cred ca si la o vedere mai aprofundata) mi s-a parut un loc perfect pentru un om interesat in cercetare/educatie.
- Oyster Card.
- Localnicii sunt, in general, foarte eleganti.

Nu mi-au placut:
- Traficul din centrul Londrei. Infernal. Mi-a fost dor de Bucuresti.
- Londra pare o amestecatura, din punct de vedere arhitectural. Ai cladiri vechi langa cladiri noi, cladiri semi-daramate langa cladiri abia construite, unele curate, unele foarte murdare. Stilurile sunt amestecate ca nicaieri altundeva. Daca adaugam la asta lumea foarte diversa de pe strada (oameni foarte saraci, oameni foarte bogati, imbracati in toate felulrile, curat, murdar, purtandu-se in toate felurile) pleci cu impresia ca Londra e un oras al contrastelor.
- Mancarea locala (fish and chips, tot felul de pies, etc.) nu este chiar pe gustul nostru.
- In fine, cumva off topic, cateva vorbe despre serviciile Ryan Air. Mi s-au parut infecte. In primul rand nu se dau locuri la check-in (daca stiam cred ca luam bilete la GermanWings sau Lufthansa, diferenta de pret fiind de pana in 30 de Euro per bilet), si pentru noi asta a fost un mare impediment, avand in vedere starea Calinei: e usor de inteles ca nu prea ne puteam grabi la avion. Din fericire, cei din Berlin ne-au permis sa stam la Priority Queue, dar cei din Londra nu, pentru ca, desi Calina se folosea de carja, nu era in scaun cu rotile... Stewarzii au fost si ei foarte tari: sunt prima companie in care mi s-a atras atentia ca daca nu sunt atent la detaliile de siguranta le vor repeta, si nu decoleaza pana nu e toata lumea atenta. A fost inutil sa ii zic ca le pot spune eu in locul ei, la cat am zburat in ultima vreme... In fine, partea buna e ca am ajuns la timp in ambele zboruri, si asta ne interesa cel mai tare.

Cam atat despre Londra! Cu o mentiune foarte importanta: la intoarcerea in Berlin eram un pic dezamagit de ceea ce am vazut, dar, pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-a placut, de fapt, destul de mult acolo. Imi este clar acum ca mi-as dori sa revin in Londra, si recomand oricui sa viziteze acest oras.

Revenire?

2010-08-05T10:25:00.001+02:00

Da, dar in alt format :)

Au trecut mai bine de 3 luni de cand nu am mai scris pe blog-ul asta. Motivele sunt doua (in mare): nu am prea mai avut timp sa scriu si nici nu prea am mai avut inspiratie. Pentru a depasi ambele motive, si pentru a relua activitatea de blogger, o sa regandesc un pic structura posturilor :) Asa ca voi posta in general texte scurte, schematice, si voi intra in detalii doar pe alocuri. V-as ura lectura placuta pe mai departe, dar nu sunt sigur ca mai exista cititori :)

Vorbe

2010-04-21T13:44:00.000+02:00

Unul dintre blogurile pe care le am in Reader este cel scris de Dragos Bucurenci. Prima oara am auzit de Dragos cand eram inca in liceu, la Liceul de Informatica Bucuresti (actual Tudor Vianu), prin clasa a10-a sau a11-a. Stiu ca era cu un an mai mic decat noi, si avusese parca un rezultat bun la o olimpiada. Apoi am mai auzit de el de la profa de romana (care nu ii era si lui profa, dar auzise cumva de el) cum ca ar fi un tanar cu o personalitate puternica care se reflecta in opinii pertinente. In fine, amintirile astea vechi sunt cam sterse, si poate un pic amestecate cu alte amintiri ale perioadei respective. Peste cativa ani l-am "reintalnit", si apreciat, ca autor al romanului Real K, pentru ca apoi sa il vad din ce in ce mai des in paginile ziarelor, pe internet, sau la televizor, in general in ipostaza de activist ecologist (sa imi fie scuzata exprimarea seaca). Ca de obicei: cu o personalitate aparte, cu opinii puternice, bine exprimate. Nu am fost intotdeauna de acord cu parerile lui, nu sunt un fan al lui, dar il apreciez.

Pe Honorius Prigoana nu il cunosc mai deloc. L-am vazut de cateva ori la televizor si am citit de cateva ori despre el in ziar. Parerea pe care mi-a facut-o este una foarte proasta. Mi se pare ca e un fanfaron, la fel ca si tatal sau, plin de aere si ifose, foarte convins de valoarea propriilor sale pareri. Dar am avut ocazia sa il cunosc mai bine prin intermediul blogului lui Dragos. Stiam ca tanarul Prigoana a terminat o facultate prin US. Nu imi inchipuiam ca a fost cine stie ce facultate, mai ales ca aveam o impresie deja formata despre el. Dar, surpriza, vine tanarul fost-candidat sa ne spuna ca facultatea respectiva este una dintre cea mai buna scoala de afaceri din Midwest. Fapt demontat cu argumente solide de Bucurenci. Deci, intr-adevar, Honorius este un mincinos si un om lipsit de decenta, care inseala cu buna stiinta oamenii, cu scopul precis de a se pune in avantaj. Toate bune si frumoasa pana aici, chiar ma bucuram ca s-a gasit in sfarsit cineva care sa mai puna la locul lor toate pretentiile pseudo-aparitiilor gen Honorius. Socul a venit insa cand am citit o serie de comentarii imbecile de pe blogul respectiv (prea multe, din pacate). Acei comentatori s-au gasit sa ne lumineze: de fapt Bucurenci este invidios pentru ca Honorius chiar este foarte capabil, facultatea pe care a facut-o chiar este cea mai buna pentru ca, nu-i asa, e din US, ce conteaza ca nu e chiar prima ci a 40-a, pana la urma Bucurenci, si toti cei care ii tin partea, nu pot spune despre scoala respectiva pentru ca sunt pe plaiuri mioritice. Si, mai presus de toate, am regasit obsesia romanului: domne, Honorius vorbeste bine. Pai da, si ce? Parafrazand un alt comentator de acolo: vorbeste bine dar spune prostii, ne arunca praf in ochi. Pentru ca, dupa cum era de asteptat, au fost si destui comentatori care impartaseau parerea autorului. Totusi, gustul rau ramane: prea multe comentarii in care autorul era acuzat de rea-vointa, fondul problemei era sarit.

Concluzia e ca m-am saturat sa aud de astfel de oameni, care si-au cumparat un CV, venind si tinandu-ne lectii despre educatie, despre viitor, despre orice. Ma bucur ca juniorul a pierdut alegerile, ar fi fost o rusine sa avem asa ceva in Parlament (desi, la o analiza mai atenta, deja Parlamentul e destul de rusinos si fara el). In plus m-am saturat si de oamenii care inghit pe nerasuflate ceea ce li se serveste la televizor sau in ziare, care nu au idee despre ce vorbesc, dar totusi pretind ca inteleg, care nu au alte argumente decat cele provenind din clisee.

Ceea ce a facut Bucurenci e admirabil, mai ales ca s-a expus unor comentarii in care a fost facut cu ou si cu otet. Demersul sau nu mi se pare un gest facut din rautate, cum a fost acuzat, ci dimpotriva: mi se pare un gest facut din responsabilitate! Este chiar un gest foarte necesar...

P.S.: o sa vina si postul despre Londra.... e in curs de scriere.

Pe scurt

2010-04-08T17:47:00.001+02:00

Dupa aproape o luna de la ultimul post, seria "Pe scurt" revine :). De altfel, cum a trecut atat de multa vreme, nici nu puteam povesti altfel decat pe scurt ceea ce am mai facut. Totusi nu voi acoperi toata aceasta perioada in acest post, urmand sa revin mai in detaliu asupra zilelor din jurul Pastelui, cand am vizitat Londra.

La sfarsitul lunii martie am vizitat expozitia de arta islamica Schätze des Aga Khan Museum. Meisterwerke der islamischen Kunst, prezentata la muzeul Martin Gropius Bau. Am mai spus pe blog ca de cand am citit romanul Ma numesc Rosu, al lui Pamuk, am devenit foarte interesat de arta islamica, mai ales de miniaturi. Si pot spune ca expozitia temporara prezentata la Berlin, si care va deveni expozitie permanenta la Toronto, mi-a satisfacut intru totul interesul. Am vazut, pe langa miniaturi, si exemple de caligrafie, de arta murala, de sculptura, dar si haine de ceremonie din secolele trecute din tarile islamice. Am plecat incantati!
Tot cam atunci am aflat ca ne vom face din nou vacanta de vara (de fapt o parte din ea) in Azore! Am profitat de faptul ca voi merge acolo sa prezint o lucrare la o conferinta, si ne-am facut planurile pentru o sedere de doua saptamani pe insula Sao Miguel, si speram sa vedem mult mai multe lucruri decat am vazut in sederea anterioara.
Am mai descoperit cateva restaurante foarte bune, situate in preajma casei noastre: unul portughez, Luisada, unul frantuzesc, Piaf, si unul grecesc, al carui nume nu mi-l aduc aminte, dar care e situat tot pe Ku'Damm, in apropierea celui portughez. La cel frantuzesc am vazut o super faza, la o masa de langa noi: doua rusoaice mai in varsta, dar cu comportament de pustoaice, care comandasera si conusmasera o gramada de chestii (si, implicit, cred ca aveau o nota de plata maricica), au tinut neaparat sa iasa in evidenta: dupa ce au platit au chemat pe rand fiecare chelner din restaurant pentru a-l "tipuii". Astfel, o intreaga procesiune de chelneri s-a format pe langa noi, fiecare primind un premiu dupa performante: seful de sala 10 euro, restul cate 5. Nu mai povestesc cum se grabeau la sfarsit sa le tina hainele celor doua, sa le deschida usile, si sa le invite sa revina :)
Chiar inainte sa plecam la Londra, am trecut printr-o serie de emotii legate de operatia Calinei. Mai precis, a fost nevoie sa faca din nou o serie de radiografii, iar doctorul de la radiologie si responsabilul cu gimnastica de recuperare au observat ca nu s-a inceput inca vindecarea osului care a fost taiat. Deja ne gandeam serios sa anulam plecarea! Din fericire, doctorul care a facut operatia ne-a linistit: se pare ca e normal sa fie asa, avand in vedere ca osul a fost practic sectionat; va mai dura destul de mult pana se va suda. In rest totul arata foarte bine, si el era foarte increzator ca operatia a reusit cu totul.
In rest nu am mai facut mare lucru: Calina a "gravitat" intre serviciu si gimnastica, iar eu am tot scris la niste articole.
Sa nu uit, si acest blog, ca si cel "profesional", va folosi serviciile Summify. Pare un tool reusit, pe care il recomand!

Berlin Multi-Kulti

2010-03-17T21:16:00.009+01:00

Weekendul care a trecut a fost extrem de interesant din punctul de vedere al vietii noastre sociale.

Startul a fost dat vineri cand am fost sa ma tund (Florin rezolvase de mai multa vreme problema, caci nici nu era prea greu: a devenit clientul unui frizer de langa casa). Dupa indelungi ezitari si cautari complexe, dupa aproape sase ani de lasat pe mana aceluiasi om, am reusit sa gasesc "tunseorul" potrivit. "Freza" e ok, felul in care a taiat parul e extrem de interesant, insa probabil ca fiind prima experienta, eu am fost mai rezervata in a cere ceva foarte extravagant si el mai retinut in a executa din proprie initiativa asa ceva. "Tunseurul" este un cunoscut make-up artist si hairstylist, avand in palmares machiajele si coafurile pentru multe din spectacolele de la opera. Chiar si el arata intr-un fel deosebit, nu imi dau seama daca nu cumva era chiar machiat.

Sambata seara am fost invitati de o prietena din Berlin la un concert rock. Formatia Tito & Tarantula, cunoscuta mai ales pentru hitul After Dark, din coloana sonora a filmului From Dusk Till Dawn. Evenimentul a avut loc in Kreuzberg, in SO36 cel mai vechi club de rockeri din Berlinul de Vest. Locul era o hala, nici macar foarte mare; spectaculoasa era insa lumea venita la concert... eu nu am vazut diversitate mai mare de oameni ca acolo in viata mea. De la mosi care pupau cu foc niste babe babe, rockeri "jegosi", drogati terminati, rockeri spalati dar cu par foarte lung si datatori din cap, pana oameni la costum de 40-45 de ani sau pusti de 15-19 ani; absolut orice categorie sociala si de varsta era bine reprezentata. Ca si la alte concerte la care am fost, si aici ne-au controlat gentile la intrare, insa, de aceasta data cautau nu camere foto ci arme! Muzica si atmosfera nu au fost exact pe gustul meu, recunosc, preferintele mele indreptindu-se mai degraba catre pop-rock, insa a fost o seara foarte, foarte interesanta. Pe de alta partea, lui Florin i-a placut destul de mult concertul. Apoi am mai fost la o bautura intr-un bar din zona. Nu as rezista la o viata cu multe astfel de evenimente, insa, una peste alta, mi-a placut.

Duminica, trezindu-ne tarziu si cam daramati, am mers sa luam un Sunday Brunch in Schöneberg, un cartier linistit aproape de casa noastra, dupa care pentru "cilaut" (sau chill out, pentru cei mai pretentiosi) ne-am prezentat, pe seara, la Filarmonica din Gendarmenmarkt la un concert de muzica clasica, din perioada romantica a muzicii germane: Carl Maria von Weber, Richard Wagner si Robert Schumann. Aici, mai nimic multi-kulti, insa foarte placut si relaxant.

De atunci, doar inca o saptamana de lucru, cu prea putin timp de scris pe blog. Va urma!

Filme, Filme, Filme

2010-03-01T10:00:00.003+01:00

Abia ce s-a terminat festivalul de film Berlinale, si seria mea de posturi despre acest eveniment, ca deja revin cu un nou post despre filme. In "episodul" de astazi, filmele vazute in weekend: Shutter Island, Up in the Air si Sherlock Holmes.

O sa incep spunand doua vorbe despre cinematograful in care am vazut aceste filme: CineStar din Potsdamer Platz. Acesta este un cinematograf destul de modern, care aduce cumva aminte cumva de cele din mallurile din Bucuresti, fiind insa mult mai civilizat. Am mers in toate cazurile la proiectiile variantelor originale ale filmelor (in engleza, fara subtitrari sau dublaj in germana), si o consecinta a fost ca salile erau destul de goale (pana la urma neamtul, cat ar fi el de cinefil, prefera o varianta in limba sa). Una peste alta o experienta placuta! Dar, cu ocazia asta mi-am dat seama cat de mult inseamna sa vezi un film intr-o sala plina (si civilizata!): chiar ai impresia ca participi la un eveniment, la un spectacol, senzatie pe care nu ti-o poate da un film vazut la TV, pe calculator, pe DVD, sau, din pacate, intr-o sala fara prea multi spectatori. Nu mai spun si de faptul ca aplauzele de la sfarsitul unui film de festival mi s-au parut extrem de bine-venite, chiar daca in facultate radeam cu gura pana la urechi de cei care aplauda la filme.

Si acum despre filme, in ordinea in care le-am vazut. Primul a fost Shutter Island, care a facut parte si din selectia oficiala a Berlinalei, fara a participa insa in competitie. Filmul este un thriller destul de clasic, regizat de Martin Scorsese, si avand o distributie impresionanta: Leondardo di Caprio, Mark Rufallo, Ben Kingsley, Max von Sidow. Am fost singur la acest film, Calina neapreciind prea mult stilul lui Scorsese. Foarte important este sa nu cautati sa aflati prea multe despre film inainte de a merge la el! Este o poveste misterioasa, captivanta, plina de rasturnari (nu vei intelege total actiunea pana la ultima replica), care din pacate a fost desconspirata in totalitate pe net (bine ca n-am cautat inainte sa merg la film); si, din pacate, odata ce stii toata povestea, filmul nu te mai poate incanta decat ca act artistic, nu si prin actiunea sa. Nu voi discuta mai mult subiectul filmului; mai bine vedeti un trailer. Personajele sunt bine trasate, profunde, iar rasturnarile de situatie le pun si mai mult in evidenta complexitatea. Concluzia mea este ca e un film foarte bun, si foarte bine facut. Regia este excelenta, accentuand mult tensiunea si misterul din film; un rol mare in aceasta directie il are insa si muzica, foarte potrivita cu filmul, cu toate ca e doar o colectie de piese existente, clasice (soundtrack-ul nu contine nici o piesa facuta special pentru film). Jocul actorilor este de asemenea excelent: mi s-a confirmat faptul ca di Caprio este un actor mare (iar colaborarile sale cu Scorsese accentueaza calitatile actorului), Kingsley si von Sidow fac roluri memorabile; totusi a existat si o surpriza (foarte placuta): Mark Rufallo, pe care eu il vedeam ca un specialist al comediilor usurele, joaca foarte bine in acest film, intr-un rol dificil. Am avut o discutie despre film cu Robert (Robynete), care a vazut si el in weekend filmul. Mai precis el observase mai multe scapari tehnice (o parte le vazusem si eu); impresia mea este ca unele dintre scapari sunt indicii in favoarea finalului filmului, dar, ce e drept, multe dintre ele par sa fie doar scapari :) Totusi nu afecteaza imaginea de ansamblu: filmul te prinde, te duce in mijlocul povestii, si nu ai nici un pic impresia de artificial, de neautenticitate. Ma bucur ca am reusit sa vad filmul, dupa ce la festival nu prinsesem bilete pentru el.

Pentru al doilea film mi s-a alaturat si Calina. Up in the Air nu prea poate fi incadrat clar intr-o categorie. Are parti de comedie, are parti de drama, are parti de film de dragoste, sau chiar si de film de familie. Regizat de Jason Reitman (nominalizat la Premiile Oscar pentru regie), filmul il are in prim plan de George Clooney, sustinut excelent de Vera Farmiga si Anna Kendrick (toti trei fiind nominalizati la Premiile Oscar pentru rolurile facute aici); de altfel, pelicula are deja un palmares impresionant, si cred ca va mai aduna ceva premii. Cateva cuvinte despre poveste. Eroul principal este un specialist in disponibilizari, a carui viata se desfasoara mai mult in avion, al carui scop in viata este sa zboare zece milioane de mile, ale carui interactiuni cu oamenii sunt pe principiul ca orice relatie, orice posesiune, de fapt orice este o greutate pe care trebuie sa o cari in spate, si care te incomodeaza, si la care ar trebui sa renunti. In film vedem o perioada ceva mai zbuciumata din viata acestui tip, cand principiile lui se clatina serios. Mai departe, veti vedea in film. Concluzia e ca e un film bun, captivant, amuzant, placut. Glumind, dar doar putin, cred ca ar trebui vazut si de catre prea multii activisti din mediul corporatist, pentru ca sunt surprinse o gramada din ceea ce eu consider ca trasaturi esentiale, si mai ales lipsuri esentiale, ale acestor oameni. Actorii joaca foarte bine, regia e buna, scenariul la fel. Remarcabil mi se pare felul in care George Clooney reuseste sa ne faca sa simpatizam un personaj aproiori antipatic (macar prin natura muncii sale, daca nu si prin principii). Tot foarte buna este si coloana sonora. Sunt curios ce va face la Oscaruri, unde are sase nominalizari la cele mai importante categorii, inclusiv pentru cel mai bun film. Si in cazul acestui film sunt multumit ca l-am vazut!

In fine, Sherlock Holmes, in viziunea Guy Ritchie. Daca ar fi sa descriu filmul pe scurt as spune ca nu e prost. Dar asta nu este, evident, ceva pozitiv. Povestea e cam penibila, un amestec de mister cu misticism, cu multe scene de "super actiune", multe ingrediente comice si un background in care apar si ceva povesti timide de dragoste. As zice ca e o amestecatura care arata cumva bine, te prinde partial, dar care, la un moment dat, pare ca are exagerat de multe ingrediente. Personajele par caricaturale, imaginile despre Londra la fel, ceea ce da o pronuntata nuanta de comedie, dar poate provoca si destule frustrari fanilor variantei clasice de Sherlock Holmes. Oricum, si in aceasta varianta, detectivul isi pastreaza spiritul de observatie si deductiile logice ascutite; si, pana la urma, asta il definea pe Sherlock Holmes. Referitor la personaje, este foarte bun jocul celor doi actori principali: Robert Downey Jr. (un Sherlock ce pare genial, dar inadaptat la convenientele sociale, la viata din jur) si Jude Law (un Dr. Watson cumva scortos, care incearca sa il aduca pe Sherlock in normalitate, dar sfarseste= atras in aventurile acestuia). Felul in care e facut filmul impresioneaza: o realizare tehnica excelenta, imagini memorabile, costume foarte bine realizate, muzica discreta dar care ramane in minte. De altfel, filmul a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru coloana sa sonora, si pentru regia artistica. Deci, pe scurt, ar fi fost un film bun daca avea si un scenariu bun... asa, ramane doar un film despre care nu se poate spune ca e prost. Ca sa citez doi prieteni, Radu zicea ca e un film de pop-corn, iar Alpo l-a definit ca un film de weekend; nici parerea noastra nu e prea departe. Daca mergeti la el, pregatiti-va pentru ceva amuzant, care nu prea va poate provoca intelectual, dar va poate captiva.

Cert e ca Berlinale mi-a redeschis apetitul pentru mers la cinema, si blogul pentru scrisul despre filme. Deci voi merge la filme des, si voi povesti despre ele. Pentru a inlatura insa monotonia, si posturile prea lungi, voi mai povesti, in curand, si despre ce am mai facut in rest in Berlin.

Berlinale 2010: Finalul

2010-02-22T16:24:00.004+01:00

Desi postul are un titlu de film prost, gen partea a patra dintr-o trilogie, impresia generala ramasa dupa Festivalul International de Film de la Berlin 2010 este foarte buna! In total am vazut 6 filme: cam putine din pacate, dar nu ne era foarte clar la inceput cum se iau biletele, cand si unde sa vedem filmele, si, mai ales, nu prea aveam timp, Calina fiind toata ziua la serviciu si apoi la gimnastica. Dintre cele sase filme trei au fost foarte bune (The Ghost Writer, Eu cand vreau sa fluier, fluier, si Exit Through The Gift Shop - despre care voi vorbi mai jos), unul a avut momente foarte bune, dar in total nu a fost deosebit (Nine), unul mediu (Portretul luptatorului la tinerete) si unul foarte prost (Mammuth - dupa cum am mai si comentat la alte posturi); despre ultimele doua voi comenta mai pe larg in acest post. Dintre filmele vazute, trei au fost in competitia oficiala, unul in selectia oficiala dar in afara competitiei, unul a fost spectacolul de gala, iar unul intr-una din sectiunile paralele ale festivalului. Premiile s-au anuntat sambata seara, si m-am bucurat mult de rezultatele finale.

Dar sa revenim la filme: voi incepe cu cel care mi-a placut cel mai mult in ultimele doua zile. Exit Through The Gift Shop este un film despre street-art, despre cei care fac asa ceva, si despre lumea lor, realizat de unul dintre cei mai importanti astfel de artisti, Banksy. Pornit aparent ca un documentar despre acest gen de arta, perspectiva se schimba pe masura ce fimul avanseaza, acesta devenind un film despre aparitia unui astfel de artist, lipsit de talent, cu un nume pe masura, Mr. Brainwash, dar cu un foarte mare succes. Pe langa partea de documentar, un crash-course in domeniul street-art-ului, filmul este de fapt o comedie excelenta, si, mai ales, foarte inedit realizata. Si, mai presus de toate, despre realizatorul Banksy nu se stie nimic... Sau, ca sa fiu corect, nimic in afara creatiilor sale extrem de apreciate! Merita citit aici mesajul trimis de Banksy publicului de la Berlinale. Nu spun mai multe despre Exit Through The Gift Shop, pentru ca sunt de parere ca trebuie vazut! Filmul a facut parte din selectia oficiala, dar nu a fost inclus in competitie, probabil pentru ca deja fusese prezentat la festivalul Sundance.

Filmul romanesc Portretul luptatorului la tinerete este un film decent. Ar fi putut fi un film bun. Dar nu este asa pentru ca este foarte lung, si, din pacate, foarte repetitiv. Povestea grupului de partizani anticomunisti, de la inceputul anilor 1950, condus de Ion Gavrila Ogoranu mi s-a parut foarte interesanta. Felul in care este redata mi-a placut: adesea filmul pare un western. Partea care nu mi-a placut este ca la un moment dat pare ca revedem aceleasi secvente din nou si din nou: un partizan este omorat, o sedinta la securitate, un alt partizan omorat, iar o sedinta, etc. Si o tine tot asa 2 ore si jumatate. Mi se pare ca ar purea deveni un foarte bun film de TV, dar spart in 3 episoade. Altfel, te plictiseste, si pe la jumatate pleci din sala. A facut parte din sectiunea Forum si a starnit o mare controversa datorita trecutului legionar si antisemit al eroului principal. Concluzia mea e ca o sa mi-l iau pe DVD cand o sa apara, impreuna cu cele doua filme ce-l vor urma (este prima parte dintr-o trilogie), dar asta mai ales pentru ca ma pasioneaza perioada istorica la care se refera. Ca recomandare, merita vazut mai intai Memorialul Durerii, si apoi trilogia lui Constantin Popescu.

In fine, filmul frantuzesc Mammuth, considerat la un moment dat, prin prisma distributiei, un favorit la premii, a fost o imensa dezamagire. Foarte greu pot gasi ceva ce sa-mi fi placut la acest film (poate doar muzica). Desi trateaza un subiect interesant (un om proaspat iesit la pensie trebuie sa faca rost de o serie de acte pentru a primi o retributie lunara de la stat, si se loveste de birocratie, de diverse strategii ale patronilor care nu platesc taxe, etc.), filmul esueaza penibil. Gandit ca un drum al regasirii identitatii eroului (da, da, e evident, pentru ca acesta pleaca in cautarea actelor pe motocicleta lui antica), filmul pare facut dintr-o serie de mini-povestiri cu o oarecare legatura intre ele, majoritatea gandite, chipurile, pentru a amuza audienta. Partea proasta e ca toate aceste povestiri dezamagesc: in general prin cretinismul si totala lipsa de credibilitate a celor redate, in particular prin vulgaritate. Eroii sunt toti niste oameni foarte prosti, care par ca merita ceea ce li se intampla; nu imi starnesc deloc compasiunea, si nici macar situatiile in care intra nu ma amuza. Finalul pune capac... pacat ca am ramas in sala pana atunci. Realizarea tehnica este de asemenea foarte proasta, combinatia dintre filmatul cu camera de umar si subtitrari fiind ametitor, la propriu; si, din pacate, pelicula folosita ne da o imagine plina de purici. Un film ce mi-a adus amine de filmele romanesti proaste de la inceputul anilor 90.

Cam asta a fost aventura noastra la Berlinale 2010. Pe langa ceea ce am povestit pana acum am mai tras o concluzie: imi place sa scriu despre filme :) Deci, de acum, vor aparea pe blog mai multe povesti despre filme.

Premiile Berlinalei

2010-02-20T20:22:00.002+01:00

Asta-seara s-au acordat premiile Berlinalei, la Berlinale Palast. Printre castigatorii celor opt premii (sapte Ursi de Argint si un Urs de Aur) s-a numarat si filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier, la doua categorii: Grand Prix of the Jury, si premiul Alfred Bauer. Palmaresul complet al competitiei poate fi vazut aici; ma bucur ca premiul pentru regie s-a dus la Roman Ploanski, pentru ca The Ghost Writer mi-a placut foarte mult. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat astazi: filmele Berlinalei au fost vizionate de 300.000 de spectatori, un record pentru festivalurile de film.

As mai vrea sa vedem (la cinema, cand/daca or veni, sau pe DVD) filmul rusesc How I Ended this Summer (si el castigator al doi Ursi de Argint) si filmul turcesc Bal (Ursul de Aur). Si de asemenea, cred ca vom vedea in curand (pentru ca e deja anuntat la cinema) Shutter Island, ultimul film al lui Scorsese, prezentat in selectia oficiala, dar in afara competitiei.

Ultimul post pe tema Berlinalei: luni, despre filmul vazut azi, si cele doua pe care le vom vedea maine.

60. Berlinale

2010-02-20T13:38:00.003+01:00

Titlul nu este deloc intamplator: dupa cum am mai povestit si in posturile anterioare, anul acesta este cea de-a 60-a editie a Berlinalei (sau, in germana, 60. Berlinale). In consecinta, aseara a avut loc in Friedrichstadtpalast o proiectie speciala a filmului musical Nine, pentru a marca aceasta aniversare. Voi povesti ceva mai multe despre acest eveniment, la care am avut si noi bilete, mai incolo; acum prefer sa va dau cateva informatii despre cum a aparut si ce inseamna Berlinale (avand ca principala referinta cartea The Berlinale, The Festival, scrisa de Peter Cowie, cu o introducere de Michel Ciment, aparuta anul acesta la editura Bertz+Fischer Verlag, Berlin).

Evident, nu e greu de dedus, prima editie a festivalului a avut loc in anul 1951. Contextul era unul destul de tulbure: la o perioada scurta dupa cel de-al doilea razboi mondial, Germania de Vest era inca intr-o perioada de criza adanca. Intr-un oras cu foare multi someri, cu zeci de mii de oameni fara case, plin de ruine, era destul de greu sa mai gasesti resursele, si interesul, pentru organizarea unui eveniment cultural.

Cu toate acestea, avocatul Dr. Alfred Bauer a initiat, cu fonduri infime dar cu sprijinul primarului Ernst Reuter, prima editie a Festivalului de Film din Berlin, dorind sa reaminteasca lumii rolul cultural al acestui oras. Dupa cum se mentioneaza in introducerea cartii pe care am citat-o mai sus, este remarcabil cum un festival care nu a fost pornit dintr-un gest politic (dupa cum se pare ca au aparut festivalurile de la Venetia -initiat de fascisti- si Cannes -raspunsul unei tari democratice la festivalul venetian), Berlinala a devenit in timp un spatiu care a gazduit importante dezbateri politice, care a permis artistilor Est-Europeni sa se exprime necenzurati, care a dat ocazia intalnirii intre cultura vestica si cea estica. Intr-un fel era naturala aceasta devenire a festivalului: a inceput in perioada cea mai neagra a Razboiului Rece (cand Europa de Est era inca sub cizma ruseasca, iar in America senatorul McCarthy taia si spanzura, iar in Asia era in plina desfasurare razboiul Coreean), a fost organizat intr-un oras divizat intre puterile vestice si URSS, si care, odata cu construirea zidului, a devenit un simbol al luptei impotriva comunismului si totalitarismului.

Revenind la filme, prima editie a fost deschisa de proiectia filmului Rebecca, de Hitchcock, si a fost primita de public cu un entuziasm nemaiintalnit in lumea festivalelor de film. De altfel, aceasta trasatura se mentine si astazi: Berlinala este festivalul care are cea mai mare deschidere catre public, unde se face cel mai mare numar de proiectii, unde se cumpara cele mai multe bilete (si, asta o spun si dupa ce am stat de trei ori la niste cozi imense pentru a lua bilete), preturile acestora sunt la un nivel foarte accesibil, si, nu in ultimul rand, exista o zi speciala (ultima zi a festivalului) dedicata cinefililor (toate biletele sunt reduse, indiferent de locatia proiectiei, se pot cumpara toate inca din prima zi, se proiecteaza foarte multe filme, la multe dintre cinematografele orasului). Tot orientarea catre public a facut ca in primii cinci ani castigatorii premiilor sa fie alesi prin vot de public. Cu toate acestea, odata cu editia din 1956 si clasificarea festivalului intre cele de categoria A (alaturi de Cannes si Venetia), si-a facut aparitia si Juriul, si premiile au fost acordate de acesta. Inceputurile festivalului au fost marcate de incertitudine: in fiecare an era aleasa alta locatie pentru proiectia filmelor din competitia oficiala, se schimbau sectiunile, nu se gaseau fonduri, etc. Totusi festivalul a rezistat, a crescut ca importanta, si in timp a reusit sa adune si sa premieze filme memorabile: la inceput au fost apreciate mai mult creatiile americane (12 Angry Men, Invitation to the Dance, Richard III), pentru ca apoi europenii sa devina mai prezenti (Wild Strawberries, A bout de souffle, Cul-de-sac, La Notte, dar si mai recentele Arizona Dream, In the Name of the Father sau The People vs. Larry Flint), si, in fine, sa apara si filmele din Asia sau America de Sud (Bushido, Samurai Saga, Susuz Yaz, Central do Brasil sau premiantele ultimilor doi ani Tropa de Elita si La Teta Asustada). Nu mai insist asupra insiruirii exceptionale de staruri (actori, regizori, scenaristi, etc) prezenti cu filmele lor la Berlin - numai enumerarea filmelor de mai sus poate da o imagine destul de clara. Trebuie mentionat insa ca desi constructia Zidului a suspendat in mare masura relatiile Vest-Est, in timp delegatiile estice au continuat sa participe la festival (chiar daca au existat si momente tensionate, cum a fost proiectia filmului The Deer Hunter) pastrandu-se astfel deschisa o linie de comunicatie culturala intre cele doua "jumatati" ale Europei. O lista completa a filmelor ce au primit Ursul de Aur se gaseste aici. Ceea ce se poate observa cu usurinta ca s-au premiat filme cu buget impresionant, dar si filme independente, blockbustere sau filme de nisa, punandu-se in evidenta astfel extraordinara diversitate a festivalului, si vederile foarte largi ale juriului.

In 2000, la peste zece ani de la caderea Zidului, Berlinala si-a gasit o noua casa: Berlinale Palast, in Potsdamer Platz. Aceasta mutare catre est, in centrul orasului, intr-un loc traversat altadata de Zid, dar devenit acum un exemplu de arhitectura moderna, nu a adus numai un acces mult mai usor la facilitati (cinematografe, hoteluri, restaurante) participantilor, ci si mai multa stralucire festivalului.

Ce as mai vrea sa spun este ca experienta din acest an imi dovedeste ca, pe langa filmele din palmares, festivalul ofera o selectie de filme remarcabile (in toate sectiunile, dar si in afara competitiei), si ca merita sa stai mai mult prin cinematografe in cele 10 zile de festival.

In fine, doua vorbe si despre aniversarea celor 60 de editii ale Berlinalei. A fost aleasa pentru acest moment proiectia filmului Nine, un film musical inspirat de creatia lui Fellini 8 1/2, regizat de Rob Marshall, care mai facuse si Chicago. Cu o distributie impresionanta (Daniel Day Lewis, Marion Cotillard, Penelope Cruz, Judy Dench, Sophia Loren, Kate Hudson, dar si Fergie) filmul impresioneaza mai ales prin momentele muzicale (aplaudate ieri puternic de public, chiar in timpul proiectiei), prin jocul actorilor, dar dezamageste prin lipsa consistentei. Pare mai degraba un spectacol de cabaret filmat, o insiruire de clipuri si dansuri cu ceva umplutura intre ele (si asta vine din scenariu, nu din jocul actorilor). Tot o dezamagire a fost si faptul ca nici un star nu si-a facut aparitia, desi fusese anuntat ca mai toti cei din distributia principala vor participa la spectacol. In fine, impresia finala lasata de film e una buna, dar nu exceptionala; pe scurt parerea mea a fost ca lucrurile bune sunt mai multe ca cele rele, si ca filmul pluteste, nu se scufunda.

Ce urmeaza? Azi mai vedem un film frantuzesc, Mammuth, vazut de multi printre favoritii la premii. Apoi, de la ora 19:00 vom urmari la televizor (pe postul 3sat) decernarea premiilor. Maine, in ziua speciala dedicata cinefililor, o sa mai vedem inca doua filme. O ultima impresie despre aceste filme va urma, dar, deja pot zice ca ne dorim ca la anul sa ne luam abonamente pentru toate filmele festivalului, si sa vedem cat mai multe.

Dupa Amy, Berlinale

2010-02-14T13:51:00.008+01:00

Dupa cum povesteam intr-un post anterior, joi seara am fost, din nou, la un concert Amy Macdonald. Si, din nou, am plecat foarte multumiti. Mi se pare ca Amy a evoluat fata de concertul din septembrie, isi stapaneste vocea (foarte buna) cu mult mai multa siguranta, improvizeaza, si asa mai departe. In plus, are o noua imagine, care o prinde foarte bine. Melodiile de pe noul album sunt in genul celor de pe This is the Life, dar, de altfel, nici nu mi-as putea-o inchipui pe Amy cantand altceva. Dupa cum spunea si ea, a fost destul de ciudat pentru ca lumea nu stia melodiile, dar una peste alta experienta cu cantecele noi a fost ok. Pe de alta parte, toata lumea a cantat si a sustinut-o la melodii ca This is the Life, Mr. Rock and Roll, Run sau Let's Start a Band.

Dupa o zi de vineri in care ne-am mai odihnit dupa o saptaman obositoare, a urmat vizionarea primelor doua filme de la Berlinale: The Ghost Writer si Eu cand vreau sa fluier, fluier, ambele in competitia oficiala a festivalului, Wettbewerb. Nu o sa detaliez povestea nici unuia dintre cele doua filme, pentru ca sunt de parere ca merita vazute si nu as vrea sa le afectez farmecul; totusi, cei interesati pot citi cate ceva aici, aici sau aici. Noua ne-au placut mult ambele filme, cu un plus totusi pentru thriller-ul lui Polanski.

Pe scurt, la The Ghost Writer mi-au placut felul in care e filmat (cateva imagini iti raman mult timp in minte), regia si scenariul (cu rasturnarile lui de situatie) semnate Roman Polanski si Robert Harris, subiectul (o intriga politica de o oarecare actualitate, insa mai ales ideea de ghost writer, si tot ceea ce presupune aceasta meserie), si, nu in ultimul rand, jocul exceptional al actorilor (mai ales Ewan McGregor, in rolul scriitorului, Olivia Williams, in rolul sotiei ex-prim-ministrului britanic, si Pierce Brosnan, in rolul ex-prim-ministrului). Muzica este foarte potrivita, fiind folosita adesea pentru a sublinia suspansul, si chiar pentru a-l accentua. Filmul nu mi se pare o capodopera, dar mi se pare un candidat puternic pentru Marele Premiu, mai ales in contextul povestii cu Polanski, americanii si elvetienii.

Eu cand vreau sa fluier, fluier este un film fundamental diferit de super-productia lui Polanski. Realizat, probabil, cu un buget mic, cu un grup de actori format in mare parte din ne-profesionisti (multe roluri sunt jucate de detinuti), filmul romanesc reuseste sa iti lase o impresie puternica. Mi-au placut autenticitatea, subiectul (mi se pare ca e nevoie sa ne mai uitam si la ce se intampla la oamenii tineri care ajung in inchisoare, sa vedem de ce ajung acolo, sa vedem ce pot face cand ies, cum se pot reintegra), jocul actoricesc (George Pistereanu, Ana Condeescu, si Mihai Constantin, in rolurile principale), scenariul si, partial, regia (Florin Serban si Catalin Mitulescu). Ideea de a filma totul cu o camera "de umar" este interesanta, da un plus de realism filmului. Pe de alta parte e frustrant sa vezi calitatea foarte proasta a peliculei, concretizata intr-o imagine neclara (parca are purici pe fundal, cu au, din pacate, mai toate filmele romanesti); daca e ceva facut special de autori, imi pare rau, dar mi se pare o idee proasta. Foarte tari sunt dialogurile si, din pacate, traducerea in engleza (noi am avut subtitrare in engleza) distruge mai mult de jumatate din farmecul lor. Desi sunt uneori vulgare, aproape ca nu bagi de seama: sunt autentice, nu sunt cum sunt pentru a iesi in evidenta, ci pentru ca asa trebuie sa fie. Muzica poate deveni agasanta, dar, pana la urma, are o tenta caricaturala: ce pot asculta niste puscariasi?... pai manele... Per total: filmul poate spera la ceva premii, dar depinde destul de mult de cum este el perceput de juriu. Impresia mea a fost ca cine a trait in Romania poate sa il inteleaga, si sa il aprecieze pe de-a-ntregul; cine nu, nu prea...

In loc de concluzie as zice ca ambele filme s-au jucat cu salile pline (chiar la The Ghost Writer nu mai era nici un loc liber), lumea privind festivalul ca pe un mare eveniment (era amuzant sa vezi oameni care au venit doua saptamani in Berlin doar pentru a vedea filme). Ceea ce m-a surprins placut a fost ca la filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier publicul vorbitor de limba romana nu era foarte numeros, pelicula starnind un interes destul de mare printre cei interesati de cinematografie.

In fine, aplaudam (si virtual, dupa ce am facut-o si in sala alaturi de ceilalti spectatori) cele doua filme si sunt convins ca si restul filmelor de la Berlinale ne vor oferi experiente placute.

Pe scurt

2010-02-11T10:40:00.004+01:00

Stiu ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris nimic, imi pare rau, si incerc sa trec in revista in acest post cateva din evenimentele ultimelor zile.

Calina a inceput de o saptamana si ceva serviciul, dupa doua luni de stat in concediu medical. In consecinta este destul de obosita, pe de o parte pentru ca trebuie sa se readapteze la ritmul de munca, de mers la serviciu, si asa mai departe, dar mai ales pentru ca in trei dintre zilele saptamanii are de facut si gimnastica medicala dupa serviciu, si intr-o zi avem lectia de germana. Cred ca e perioada cea mai dificila de dupa operatie, dar speram sa treaca relativ usor.
Se pare ca extractiile dentare care mi-au fost facute au avut succes deplin, si acum se vindeca bine totul pe acolo. Din pacate trebuie sa refac operatia facuta anul trecut in tara, pentru ca infectia care trebuia inlaturata atunci nu a fost complet curatata; in fine, sper, si cred, ca aici vor mearge mai bine lucrurile; din cate am inteles, inclusiv procedura aplicata in Germania e ceva mai simpla.
Sa trecem si la lucruri placute: astazi incepe la Berlin cea de-a 60-a editie a Festivalului anual de film, Berlinala. Dupa ce am stat doua zile la niste cozi infernale, am reusit sa ne luam si noi bilete la cateva filme. Cel mai mult ne-a interesat ultimul film regizat de Polanski, The Ghost Writer; nu am apucat bilete la premiera, dar am gasit a doua zi la un cinematograf din zona noastra, Urania. Un alt film interesant este "documentarul" Exit Through the Gift Shop, regizat de misteriosul artist-grafitti Banksy; am gasit bilete la el pentru ultima zi a festivalului, chiar la cinematograful central Berlinale Palast. Am mai luat bilete si la Nine, un musical plin de vedete, remake dupa filmul 8 1/2 al lui Fellini; vom merge vinerea viitoare, la Friedrichstadtpalast. Ultimele, dar nu cele din urma, sunt doua filme romanesti: Eu cand vreau sa fluier, fluier (duminica dimineata, la Friedrichstadtpalast), si Portretul luptatorului la tinerete (in ultima zi, la Cubix). Mai erau o gramada de filme interesante, dar fie nu am mai prins bilete, fie nu aveam timp sa mergem la ele; cei interesati de festival pot afla mai multe si de aici. Voi reveni cu povestiri despre "cum a fost la Berlinala" dupa sfarsitul festivalului.
Astazi o sa mergem la concert! Reluam bunul obicei de anul trecut, anume de a merge la cat mai multe concerte, cu o artista pe care am mai vazut-o si care ne-a placut mult. Amy Macdonald isi lanseaza noul album printr-un turneu in Europa. Primul single de pe acest album suna foarte bine, si sunt convins ca si de data asta o sa fie un succes mare concertul. Amanunte despre cum a fost vor veni in zilele urmatoare.

Later Edit: Am mai luat bilete la un film: Mammuth pe 20 februarie, la Friedrichstadtpalast. E un film frantuzesc cu Gerard Depardieu si cu Issabelle Adjani, regizat de Gustave de Kervern si Benoit Delepine, care se pare ca mai au la activ niste filme de succes in care abordeaza probleme sociale intr-o nota tragi-comica. Sa vedem!

Weekend tematic: "defectiuni"

2010-01-18T22:23:00.004+01:00

Conform traditiei, adica la fel ca anul trecut, operatia mea nu a fost singurul eveniment medical al "sezonului", si Florin a avut o operatie stomatologica vineri. Mai precis si-a scos niste dinti. Zic niste dinti pentru ca trebuia sa fie operat pentru extractia a 2 extra-dinti (din cel de-al treilea rand de dinti) si o masea de minte, insa pana la urma numai un extra-dinte si maseaua de minte au fost scoase. Asa ca, am fost nevoiti sa ne facem provizii de vineri si sa stam in casa amandoi tot weekendul. Acum se pare ca totul este in regula, mai vedem zilele astea.

Pe de alta parte, azi, odata cu incheierea weekendului cu defectiuni, mi-am imbunatatit performantele de deplasare: la gimnastica am mers pe bicicleta 15 minute, si m-am deplasat prin tot cabinetul fara carje. Cu bicicleta, la inceput, a fost foarte, foarte greu, dar apoi mai usor. Iar cu mersul fara carje: senzatia a fost groaznica, din cauza fricii pe care o am. Se pare ca va mai dura cel putin 4 saptamani pana am sa las complet carjele. Maine merg sa ma vada medicul care m-a operat, cu niste radiografii pe care le-am facut azi. Sa speram ca totul este ok.

Berlin - "aroma" anilor '80

2010-01-17T14:37:00.004+01:00

Am vrut sa scriu despre asta de mai mult timp, cand am prins, intamplator, pe un post german, o emisiune in care erau invitati membrii formatiei elvetiene Opus, care au si cantat super-hitul lor "Life is life". Azi pe postul Viva la emisiunea "Retro Charts" am vazut clipul melodiei- si da, exista si clip :).

Nu stiu daca cineva isi mai aminteste melodia asta, insa eu de cate ori o aud ma bucur foarte tare. Cred ca aveam aproximativ 4 ani cand ai mei parinti m-au luat, pentru prima si ultima oara, la o petrecere a prietenilor lor. De ce a fost ultima pentru mine? Pentru ca bietii oameni au ascultat toata noaptea, fara oprire, "Life is life". Si sunt convinsa ca nici macar nu era tocmai muzica lor favorita. De ce? Pentru ca asa am vrut eu ... :). Sunt foarte mandra de chestia asta, dat fiind ca nu cred ca acum as mai putea sa conving un grup de oameni sa asculte o melodie non-stop.

Discutand mai demult cu colegii de aici, se pare ca muzica disco-pop a facut parte dintre chestiile care reuseau sa se "scurga" si in est. Oricum ma surprinde foarte tare cat de prezente sunt chestiile in voga in anii '80 aici (ca tot am mai povestit despre Dieter Bohlen). Nu stiu daca este valabil pentru toata Germania sau numai pentru Berlin, insa daca as asocia o perioada de timp fiecarui oras, pentru Berlin e clar: anii '80 mi se par reprezentativi, si cu siguranta nu numai din cauza muzicii. Ma refer, desigur, la anii 80 din vest, si nu la anii 80 din Romania.

Culmea traducerii

2010-01-08T13:44:00.006+01:00

... am vazut-o aseara la televizor, pe postul VOX.

Ne uitam la filmul Home Alone 1... Cred ca l-a vazut toata lumea macar de 10 ori :). Bineinteles, filmul era tradus in Germana, dar nu subtitrat, cum ar fi fost de bun-simt, ci dublat - "supra-vorbit". Si astfel am avut ocazia sa ne intalnim cu respectiva culme. Tatal copilului Kevin -cel uitat acasa de familie, la plecarea catre Paris-, un american get-beget, dialogheaza la telefon cu cineva si isi intreaba interlocutorul daca vorbeste engleza "Do you speak English"... traducerea "corecta" a venit "natural" de la actorul german care dubla: "Sprachen Sie Deutsch?".

Sincer, nu pot intelege de ce au tradus asa. Cred ca nu e nimeni atat de idiot incat sa creada ca unor americani aflati la Paris le-ar fi folosit la ceva o persoana care vorbea germana. Iar a incerca sa sugerezi ca intrebarea a fost tradusa asa pentru a arata ca ii interesa sa vorbeasca cu cineva in limba in care vorbeau intre ei, sau in limba lor nativa, e iar o prostie; pana la urma era evident pentru toata lumea ca erau americani care vorbeau engleza.

Pe scurt (despre carti)

2010-01-06T22:00:00.016+01:00

In primul rand: La Multi Ani! celor care citesc acest post :)

Pentru ca a fost o perioada de vacanta in care am citit destul de mult, si, totodata, motivat de comentariul lui Catalin de aici, m-am gandit sa mai "recomand" cateva carti. Totusi, imboldul decisiv in a scrie acest post a venit odata cu aflarea unei vesti triste: editura Nemira a dat faliment.

Nemira a fost una dintre primele edituri noi aparute in Romania anilor 90. Inca de la inceput a publicat foarte mult SF, in colectia Nautilus, si cred ca asa s-a si impus ca una dintre editurile importante romanesti. Am citit cu mare placere, inca de pe vremea cand eram in gimnaziu, din colectia respectiva: seria Dune (Frank Herbert), seria Fundatia (Isaac Asimov) sau saga lui Ender (Orson Scott Card), ca sa mentionez doar cateva titluri. Si editura a contiunat sa publice romane SF sau Fantasy remarcabile pana de curand: seria A Song of Ice and Fire (George R. R. Martin), seria Umbra lui Ender (Orson Scott Card), si, ca sa nu ma mai lungesc prea mult, o mare parte din cartile premiate cu Nebula, Hugo sau Locus (si mai vechi si mai noi). E drept ca pe masura ce am mai crescut interesul meu in materie de literatura s-a departat de SF, dar am ramas un cititor fidel al cartilor aparute la Nemira, in colectia respectiva. Apoi, nu trebuie uitate nici alte carti aparute la aceasta editura, dar nu in colectia de SF-uri: imi vine in minte acum mai ales Calatorie la capatul noptii (Louis-Ferdinand Celine) (si multe alte carti ale aceluiasi autor). Nu stiu care sunt motivele care au dus la falimentul editurii (spre exemplu, am remarcat, cu nemultumire, in ultima vreme o scadere a nivelului traducerilor), insa, recunosc, e un moment destul de trist. Practic, Nemira, prin cartile editate, a fost o parte importanta din copilaria si adolescenta mea, si disparitia sa imi lasa o senzatie de gol. Cumva e o senzatie similara cu cea pe care am avut-o la desfiintarea Radio Contact (atunci a fost ceva mai intensa parerea de rau, totusi).

Revenind la lucruri placute, iata si ce mi-a placut din ce am mai citit in ultima vreme (da... mai mult carti de vacanta):

Drumul (Cormac McCarthy): O carte despre un om si copilul sau, aflati pe drum intr-o lume post-apocaliptica. In esenta e vorba despre singuratatea celor doi, despre legatura dintre ei, despre supravietuire intr-o lume potrivnica, violenta, distrusa si distrugatoare (daca stai sa te gandesti e o imagine in culori foarte tari a lumii in care traim). O recomand cu caldura, un argument in plus in favoarea ei fiind si acela ca a primit Premiul Pulitzer pentru fictiune in 2007. Se pare ca exista si o ecranizare a cartii, care va fi lansata in Europa anul asta, dar nu sunt sigur ca vreau sa o vad, mai ales pentru ca sunt convins ca puterea si intelesul scenelor din carte au fost mult diminuate. De altfel, McCarthy a scris si romanul No Country for Old Men, a carui ecranizare nu mi-a placut deloc.
Pillars of Earth (Ken Follett): Un roman istoric amplu despre constructia unei catedrale intr-un oras din Anglia secolelor 11-12, cu o actiune antrenanta, scris bine. Si, mai ales, fara nici un fel de misticism ieftin in el. Desi povestea se intinde pe o perioada destul de lunga, si "distributia" e formata din multe personaje, cartea este usor de urmarit, nu e incarcata, si este, in opinia mea, o lectura foarte placuta.
Cruciada Masinilor (Brian Herbert si Kevin Anderson): Stiu, are un titlu absolut stupid. E volumul al doilea din seria Legendele Dunei, un fel de preistorie a universului Dune, intre Jihadul Butlerian si Batalia Corrinului. O carte SF de aventuri, fara prea mari pretenti si realizari, dar care produce o satisfactie destul de mare fanilor Dune (si eu ma incadrez in acest caz :) ). Am mai citit si cele trei volume Preludiul Dunei, al acelorasi autori, si am avut o senzatie similara. Din pacate nu se poate ridica, nici macar pe alocuri, la nivelul seriei originale.
Rabbit, Run si Rabbit Redux (John Updike): Probabil trebuia sa le citesc mai demult. Nu m-au impresionat cu nimic (desi sunt un mare fan al literaturii americane din secolul 20), doar stilul autorului mi s-a parut remarcabil. Deci nu zic nimic despre ele. Daca vreti, cititi aici.
Maestrul de Go si Vechiul oras imperial (Yasunari Kawabata): Le-am citit mai demult (asta toamna), dar vreau totusi sa le recomand. Autorul a primit premiul Nobel in 1968, "for his narrative mastery, which with great sensibility expresses the essence of the Japanese mind.". Si de fapt asta e ceea ce te impresioneaza: scrie foarte expresiv, uneori poetic, foarte sugestiv, foarte subtil, si, in ciuda unei impresii de suprafata, destul de dinamic. Practic ai impresia ca privesti un film desenat cu mare grija, cu multe detalii, cu culori potrivite, a carui actiune curge lin, dar interesant. Mi se pare ca au fost unele dintre cele mai reconfortante lecturi pe care le-am avut.

Din ciclul lecturi de avion au mai fost si ultimul roman Dan Brown (ca tot vorbeam de misticism ieftin), si un roman de John Grisham (numit The Associate - tot cu avocati, fara nimic original... un adevarat "thriller legal" de anvergura :) ).

Urmeaza cateva carti de Orhan Pamuk (una dintre revelatiile personale ale ultimului an... am mai scris pe alocuri despre cartile lui, si recomand Ma numesc Rosu si Fortareata Alba), Hertha Muller - Animalul Inimii (mi se pare de bun-simt sa ne intereseze pentru ce a luat Premiul Nobel... si mai suntem si vecini :) ) si, pentru ca tot am inceput cu Nemira, traducerea romaneasca a ultimului volum aparut din A Song of Ice and Fire (A Feast for Crows).

SuperTalent

2009-12-20T19:38:00.006+01:00

Printre metodele pe care le folosim pentru a invata mai repede germana este si uitatul la televizor. Una dintre emisiunile noastre preferate era SuperTalent, pe RTL. Este o emisiune-concurs in care sunt cautati diversi oameni, avand talente deosebite, si este declarat castigator cel care reuseste sa convinga publicul in masura cea mai mare; totusi sunt o gramada de participanti care sunt triati de un juriu: numai cei care trec de acest juriu (condus magistral de Dieter Bohlen) ajung sa fie evaluati de public.

Ieri s-a incheiat editia pe 2009 a emisiunii, si a fost castigata de o catelusa, dresata de un tip, care reusea sa "danseze" foarte spectaculos impreuna cu acesta. O surpiza placuta a fost romanca Petruta Küpper, care a obtinut locul al treilea cantand la nai. Noi eram suporterii unei fetite foarte talentate, de doar 9 ani, Carlotta Truman.

Dar, ca de obicei, cele mai tari momente nu sunt cele oferite de castigatori, ci de cei care au fost eliminati mai devreme, de juriu. Dintre acestia s-a evidentiat, fara dubii, Mister Methan (unul dintre participantii la concursul echivalent din UK, care si-a incercat norocul-sau talentul- si in Germania). Omul e "talent in stare pura", si a ajuns pana in semifinale!!! Enjoy!

Poze din Concediu

2009-12-17T18:57:00.002+01:00

Niste poze frumoase, din care nu puteti face felicitari de Craciun, din pacate, gasiti aici si aici.

... Pozele sunt de fapt din primele zile de concediu medical, sejurul la clinica Asklepios din Birkenwerder, si a doua poza trebuie rotita cu 180 de grade pentru a vedea peisajul real.

Pe scurt

2009-12-14T18:35:00.003+01:00

Cateva din impresile si noutatile ultimelor zile:

Azi a revenit Calina acasa. Aparent totul este bine, si speram sa mearga din ce in ce mai bine. Am fost la un pas sa avem o mare problema: era anuntat ca se va opri liftul zilele astea, si numai gandul ca vom urca 4 etaje cu carjele ma demoralizase deja. Din fericire liftul a mers si am ajuns cu bine sus.
Azi am facut prima mea injectie, desi sunt de doi ani doctor :) .
Sunt doua entitati muzicale care extaziaza la greu poporul german: Tokyo Hotel si, mai ales, Dieter Bohlen. Apar peste tot: la emisiuni TV, pe posturi de radio, in afise, in reclame, etc. Am aflat in acest week-end ca si Dieter si unul dintre baietii de la TH s-au batut de curand (mai mult sau mai putin): Dieter s-a batut cu un coleg din juriul de la "Megastarul" autohton, dar in joaca, sub forma unui spectacol regizat, pe cand tipul din Hotel a batut o fana intr-o benzinarie. Fostul component Modern Talking pare mai capabil de o bataie -chiar si una neregizata-, in schimb as fi pus pariu ca nu voi vedea vreodata pe cineva de la Tokyo Hotel implicat in asa ceva... dar, deh, se pare ca m-am inselat.

I'm So Accidentally Cool

2009-12-12T22:44:00.005+01:00

Nu e vorba mea, ci a Cristinei, prietena mea, si colega de suferinta de la fostul servici. Dar mi-a placut foarte tare, ca am primit-o ca si replica (Cristina: you're so accidentally cool) cand i-am povestit despre outfitul meu din spital.

Inca de cand m-au pregatit pentru operatie mi-au pus pe piciorul sanatos un ciorap alb lung dubios, care dupa mintea mea avea rolul sa "marcheze" acel picior ca "NU Operati!".

Ei bine, nu servea acestui scop ci este impotriva tromboflebitei, si... surpriza! Si piciorul operat este acum dotat cu acelasi outfit. Tinuta mea de dupa operatie este ceva a la Lady Marmelade dar cu orteza de Robocop si cu carje... Dupa cum spunea Cristina: so accidentally cool.

De liceu...

2009-12-11T15:26:00.005+01:00

Nu am fost niciodata foarte atasata de perioada liceului, nici macar in perioada aceea nu m-am simtit foarte confortabil si la locul meu acolo unde eram. Evident au existat lucruri, oameni si momente ce mi-au ramas in memorie si de care imi amintesc cu placere. Exista oameni a caror imagine am pastrat-o asa cum era atunci, si in cazul in care am regasit-o m-am bucurat foarte tare.

Dupa absolvire nu am mai pastrat relatiile cu fostii colegi, si daca ma gandesc la unii dintre ei, chiar imi pare rau. De ce scriu tocmai de asta si de ce acum?

De curind, am dat pur intamplator peste blogul unei colege de la o clasa paralela. Mi-a facut mare placere sa aflu ce mai face si, mai ales, sa-i citesc posturile. Probabil este cel mai amuzant blog pe care l-am citit. La un moment dat am vrut sa ii trimit un mail insa senzatia lasata de majoritatea posturilor este ca sunt scrise pentru prieteni, chiar prieteni apropiati. Nu am vrut "sa deranjez", si sa intru cu bocancii in intimitatea ei, asa ca am renuntat la ideea cu mailul, dar este cu siguranta un blog ce merita citit post cu post. Mi-a placut foarte tare, faptul ca autoarea si-a pastrat expresia fetei pe care o avea si in liceu, si ca anii ce au trecut nu au transformat-o intr-o cucoana acrita de corporatie.

Cel de-al doilea motiv pentru care scriu postul asta, este ca am vazut pozele de la reuniunea de 10 ani de la absolvirea liceului, eveniment ce a avut loc la inceputul verii, anul acesta. Eu nu am putut participa deoarece a avut loc in perioada de maxima colectare a milelor Lufthansa,nu eram nici in Romania, nici in Germania ci tot timpul pe drum, o saptamana la Bucuresti, una la Stuttgart, una la Berlin si tot asa. La intalnire au participat toate clasele din promotia 1999 LMV-Ploiesti. Ceea ce mi-a atras atentia imediat, din pozele pe care le-am vazut:

Incrancenarea dirigii - privirile fulgeratoare aruncate inspre clasa :) Doamna diriginta, daca cumva veti ajunge sa cititi vreodata aceste randuri (desi nu cred) va rog nu va suparati pe mine, dar sa stiti ca 4 ani de zile ne-am bucurat de fulgerele si traznetele din privile dumneavoastra. Si de ce naiba (asta ca sa mentin tonul) in pozele cu diriga sunt grupuri de fete si baieti separate?
Reputatele grupuri din liceu, in ipostazele tipice.
Prima clasa de mate-fizica A3, desi nu a fost nici pe departe o clasa unita, a fos una dintre cele mai bine reprezentate clase la intalnire. Au participat 18 dintre colegi din fosta A3, numai I-ul (informatica) a avut mai multi - 20, insa I-ul era o clasa unita inca de pe vremea liceului.
Absenta multora dintre cele mai populare personaje
Foarte multi fumatori in general, si mai ales in fosta mea clasa
Diferenta dintre cei care au facut gimnaziul in acelasi loc si cei care au venit abia in clasa a 9-a s-a mentinut, din pacate. Am observat pozele cu profa de mate impreuna cu fostii ei "copii", pe care ii stia din clasa a 5-a. Nu intentionez sa arat nici rautate, nici invidie, nici macar frustrari acum, insa am simtit din plin aceasta diferenta la vremea respectiva. Daca gresesc cumva, insa imi pare rau, probabil ca nu am fost de partea convenabila.....
Ca si concluzie, am fost placut surprinsa si apreciez ca la intalnirea de 10 ani imaginea clasei in care am fost este una a unei clase de liceu si nu a unei gramezi de oameni care nu au nimic in comun, si sunt in acelasi loc pentru ca asa a fost sa fie.

Pe scurt

2009-12-10T19:10:00.005+01:00

Desi evenimentul principal al saptamanii a fosta acoperit pe larg intr-un al post, revenim cu cateva noutati-pareri, pe scurt:

Recuperarea Calinei merge destul de bine. Piciorul nu o doare foarte tare, dar in schimb inca are stari de greata si dureri de cap. Probabil de la anestezie, desi a trecut deja destul de mult timp de la operatie, si nu ar mai fi trebuit sa mai simta efectele acesteia. In schimb, responsabila cu fizioterapia o chinuie "din greu", punand-o sa se plimbe din ora in ora (ajutata de carje), sa urce si sa coboare scari, sa ridice piciorul fara ajutor, si sa faca tot felul de alte exercitii. Acum Calina e cam speriata ca doctorul i-a zis deja ca luni va trebui sa ridice de 10 ori piciorul fara a fi ajutata (acum nu poate nici macar o data, fara ajutor, si de vreo 3 ori cu ajutor).
Oare de ce simt niste cantareti nevoia sa faca praf niste piese bune? Ultimul exemplu este piesa "Hello, hello (Turn your radio on)", cantata initial foarte bine de Shakespears Sisters. Acum au pus mana pe ea si au distrus-o niste fatuci sinistre, lipsite de talent, dar cu alte avantaje evidente (nu dau link, nu dau poze, nu dau nume, nici macar nu sunt Sugarbabes). E interesant cum poate cineva sa creada ca poate ramane in muzica in vreun fel preluand o melodie buna, si cantand-o fara ca macar sa incerce sa ii dea o noua forma, o interpretare inedita.
Dupa cum am spus pe "blogul profesional" ( pe care stiu ca nu il cititi prea multi :P ) am luat unul din premiile anuale acordate de Academia Romana. Bucurie mare, domnule. Si ma bucur mult si ca un alt astfel de premiu a fost luat de Radu Gramatovici.
Ca de obicei, nu sunt prea multe de spus despre politica :) Si chiar daca ar fi ceva de spus, nu ar fi nimic nou.

Operatia

2009-12-06T20:28:00.010+01:00

... Sau cum vrea Calina sa ii spuna "Taierea". Si postul asta ar fi trebuit sa se numeasca "inainte de taiere - la propriu". In fine, maine o sa aiba loc operatia la genunchiul "problematic" al Calinei. Acest post va contine informatii "in timp real" despre cum decurge operatia, pentru cei interesati.

Pana una alta, va oferim niste detalii tehnice: va opera doctorul Privatdozent Dr. med. Karsten Labs, la clinica Asklepios din Birkenwerder (langa Berlin). Anestezia va fi "spinala". Operatia va dura aproximativ 2 ore. Durata de spitalizare: 7-10 zile.

07:30- Am ajuns la clinica, si am luat camera in care va sta Calina. E o camera "de lux", cum au spus cei de aici. Pe langa comfortul deosebit, mai are si TV, si acces internet. In plus pe hol e o asistenta plina de solicitudine. In drum catre camera ne-am intalnit cu doctorul Labs, care ne-a incurajat si s-a mirat de faptul ca starea de spirit a Calinei e foarte buna: "You are tough!".

08:30- A venit asistenta sa verifice starea pre-operatorie a Calinei. Se pare ca toti parametrii sunt ok :). Doar ca ii este foame :).

09:15- Am fost vizitati de managerul clincii sa semnam actele pentru asigurare. Calina va merge acum sa isi cumpere orteza pentru perioada post-operatorie, tot din cadrul clinicii.

10:00- A adus Calina orteza si carjele necesare. Daca despre carje nu pot zice nimic deosebit, mi se pare ca orteza e un fel de genunchiera de Robocop. Are tot felul de parti metalice, de suruburi, de aparatori...

10:15- Se pare ca operatia va incepe pe la 10:30 - 11. A venit sora si a luat-o pe Calina, dupa ce mai intai a pus-o sa se imbrace complet intr-un "outfit" adus de ei (practic i-au adus de toate: de la underwear pana la ciorapi si "rochie"). Reluam live-blogging-ul cand se termina operatia. Pana atunci, o sa testez cafeteria locala.

13:00- Inca nici o veste de la operatia Calinei. Totusi am fost sa mananc ceva, si e buna cafetaria. Iar intre timp am luat si o amenda de parcare neregulamentara. Dar, dupa cum se zice: noi sa fim sanatosi.

13:30- Am aflat "pe surse" ca operatia s-a incheiat cu bine, iar Calina se afla acum la terapie intensiva, pana cand ii vor trece efectele anesteziei.

15:10- Pacientul s-a intors in camera. E bine, probabil vor urma niste zile cu dureri destul de mari, pentru ca s-a lucrat destul de mult pe os (si Calina zice ca s-au pus destul de multe suruburi); mai mult au fost refacute si niste ligamente. Doctorul i-a spus Calinei ca s-a rezolvat in proportie foarte mare problema ei, desi a mai ramas o mica subluxatie, cu care probabil o sa ramana pentru totdeauna. Speram ca asta sa fi fost ultima operatie legata de problema cu genunchiul. Impresiile din sala de operatie, parerile despre doctori si despre cum s-au comportat sunt excelente. Calina era chiar incantata ca in timpul operatiei au ascultat cu toti Coldplay, Viva la Vida :). Pe masura ce mai aflam ceva, mai punem aici.

La final: din ceea ce au zis doctorii operatia a fost reusita. Ei cred ca este o solutie de durata, daca nu chiar definitiva. Exista, evident, riscuri; dar acestea exista la oricare om. Avand in vedere ceea ce s-a intamplat pana acum cu genunchiul asta, istoria lui, probabil ca riscurile sunt ceva mai mari. Dar ceea ce e clar este ca ceea ce au facut astazi nu va ceda.

Pe scurt

2009-11-23T10:24:00.003+01:00

Nu prea am mai scris in ultima vreme, deci s-au adunat cateva povestiri scurte:

In Berlin in ultimele zile a fost senin, mult soare, destul de cald, o vreme numai buna de plimbat. Pe scurt: indian summer. O fericire pentru mine care veneam dupa o saptamana de ploaie si frig in Serbia. Sper sa mai avem vreme frumoasa cateva zile, macar.
In ciuda vremii de primavara, tot Berlinul este in febra pregatirilor pentru Craciun: se organizeaza Pietile de Craciun, s-au facut tot felul de parcuri de distractii, magazinele si-au organizat vitrinele, sunt casute de lemn pe strada in care se vand dulciuri si vin fiert. Pentru noi e destul de inedit, mai ales ca nu am fost plecati niciodata de acasa in perioada asta, si, evident, suntem incantati :)
Avand in vedere ca vom petrece Craciunul in Berlin, ne-am interesat asupra felului in care putem prepara cateva dintre mancarurile traditionale. Mai ales sarmale :). Nu ar fi fost o dificultate prea mare, in principiu stia Calina ce si cum, dar am intalnit o piedica neasteptata: nemtii nu au varza murata ca la noi. Ei pun varza la murat doar tocata marunt, nu intreaga, deci nu vom putea face rost de frunze de varza murata :). Sau poate am putea pune noi varza la murat... not :). Deci ne bazam pe proviziile ce vor veni din Romania.
Dupa o serie destul de lunga de concerte rock-pop-... la care am participat a urmat si un concert de muzica clasica. Am fost aseara la un spectacol sustinut de orchestra de camera Carl Philipp Emanuel Bach, la Sala de Concerte din Gendarmenmarkt. S-au cantat lucrari de Haydn, Mendelssohn Bartholdy, Benda si Albrechtsberger. Concertul s-a incheiat cu un bis al pianistului, invitat special, in care a cantat o piesa de Rachmaninoff. Mi-a placut totul: sala de concerte arata foarte bine, are o acustica deosebita, orchestra a fost foarte buna, pianistul si dirijorul la fel.
Excursia in Serbia a insemnat si o perioada lunga petrecuta prin aeroporturi si avioane. Deci mult timp pentru citit. Din lecturile aferente, remarc si recomand Fortareata Alba, de Orhan Pamuk.
Salutam intoarcerea iminenta pe taramuri Europene a lui Robynete :).
In cele din urma, si chiar ca un subiect de pus la sfarsitul oricarei liste, remarc mizeria politica din Romania. Dupa 9 ani suntem din nou in situatia de a nu avea ce presedinte sa alegem. Sunt curios cand o sa avem un guvern... in jumatate de an? intr-un an? niciodata?

Serbia

2009-11-20T19:49:00.005+01:00

Intotdeauna am simpatizat, fara un motiv precis, "poporul sarb"; din pacate pana acum nu fusesem niciodata in Serbia. Astfel ca, atunci cand am fost invitat sa vizitez Nis-ul (unul dintre orasele importante din aceasta tara) cu ocazia unui workshop de informatica teoretica organizat de universitatea locala, m-am bucurat destul de mult. Bucuria era dublata de faptul ca aveam sa intalnesc, cu aceasta ocazie, cativa colegi de la Unibuc, pe care nu ii mai vazusem de ceva vreme.

Am plecat catre Nis, via Zurich si Belgrad, pe 7 noembrie, in plina "epidemie" de gripa porcina. Asa ca mi-am cumparat, prevazator, niste masti de protectie pe care sa le port prin aeroport/avion. Le-am purtat... dar spre surpinderea mea am fost singurul care aveam asa ceva :). In fine, din fericire se pare ca nu am luat nici un virus, deci o sa zic (mai in gluma, mai in serios) ca mastile si-au facut treaba :). Revenind la drumul catre Nis, prima parte pana la Zurich a fost ok. Apoi a inceput nebunia! Cand am ajuns la avionul catre Belgrad am reintalnit atmosfera din zborurile catre Bucuresti: toata lumea se inghesuia, isi indesa bagajele prea mari in locurile dedicate bagajelor de mana, se aseza la intamplare in avion, oamenii strigau unii la altii etc. Odata ajuns la aeroportul din Belgrad, mi-am recuperat bagajul si m-am intalnit cu niste colegi din Viena si cu soferul care ne ducea la Nis. Drumul in continuare a decurs lin, fara peripetii, mai ales ca sarbii au o retea de autostrazi destul de dezvoltata, care a facilitat parcurgerea rapida a distantei de 250 km de la Belgrad la Nis. Doar doua lucruri mai spun despre drum. Unul: am intalnit o gramada de Dacii - Logan, MCV, Sandero, Solenza, 1310, 1300, ... - majoritatea taxiuri; de altfel in Serbia Dacia e probabil printre cele mai prezente marci de masina, la concurenta cu autohtonul Yugo. Apoi, m-am amuzat foarte tare cand soferul a pus la radioul din masina Radio Romania Actualitati, gandindu-se ca nu mai auzisem de multa vreme.

Atat Belgrad-ul, cum l-am vazut din masina, cat si Nis-ul, nu m-au impresionat ca arhitectura. Multe blocuri, care mi-au adus aminte de Drumul Taberii, ceva mai multe spatii verzi fata de Bucuresti, cam mizerie, multe reclame lipite pe blocuri, aglomeratie multa dar si fabrici si uzine parasite. Din pacate, in multe locuri sunt inca vizibile urmele razboiului din 99. In Nis am apucat sa vedem si cateva dintre atractiile locale: o asezare romana Mediana, unde se fac intense sapaturi arheologice, si unde se pare ca s-a nascut si a locuit Constantin cel Mare; turnul craniilor, construit de otomani din craniile unor revolutionari sarbi - destul de terifiant; fortareata orasului - fost fort otoman, care mai pastra inca o moschee in interior; un lagar de concentrare nazist; si, in fine, universitatea din centrul orasului si cele doua monumente dedicate celor ce au murit in bombardamentele americane. Peisajul a primit o nuanta mai vesela de la restaurantele locului, cu un "parfum" autentic: mancare sarbeasca (multe fripturi, multa carne tocata, si preparate destul de asemanatoare cu cele romanesti - am mancat pana si piftie), bauturile locale (bere locala, un coniac facut tot in Serbia, si un digestiv de plante gen Becherovka sau Jaegermeister), dar si lautari sau o formatie care canta live muzica gen Goran Bregovic.

Partea cea mai impresionanta din excursie e reprezentata insa de oamenii pe care i-am cunoscut, in general cei din jurul workshopului. I-am vazut pe sarbi ca fiind oameni mandrii de tara in care traiesc, de obiceiurile locale, de felul lor de a trai si de a fi (chiar foarte mandrii ca ne-au batut rau la fotbal :) ). Au fost foarte ospitalieri, buni organizatori, au avut grija sa nu ne lipseasca nimic. Stand de vorba cu unii dintre cei mai tineri dintre ei am avut ocazia sa constat ca nu sunt foarte departati de romani, poate doar ceva mai seriosi, cu ceva mai multa dorinta de a munci, dar si cu ceva mai mult "chef" de a petrece. Una peste alta, sunt un popor interesant. Merita apreciati mai ales pentru felul in care au reusit sa treaca peste problemele istoriei, pastrandu-si neafectata autenticitatea.

M-am intors la Berlin dupa cinci zile de stat in Serbia destul de multumit: vazusem ceva nou, luasem contact cu o cultura pe care o urmaream curios de ceva vreme, ma intalnisem cu prieteni buni, iar workshopul a avut o calitate ridicata. Singurele regrete: in Serbia a plouat aproape non-stop, si, plecat fiind, am ratat serbarile organizate in Berlin pentru a aniversa 20 de ani de la caderea zidului.

Viata grea la Berlin

2009-11-06T22:49:00.001+01:00

The Empire Strikes Back

2009-11-06T10:05:00.004+01:00

Sau mai precis, U2 contraataca. Cu prilejul premiilor MTV, dar si pentru a comemora 20 de ani de la caderea zidului Berlinului.

Ieri am fost sa auzim (ca de vazut nu am avut cum, nefiind inregistrati la timp) concertul U2 din fata portii Brandenburg. Si, ca si in iulie la concertul de pe stadionul olimpic, am plecat incantati. Show-ul a inceput la ora 19, a durat cam jumatate de ora, in care am reascultat cu placere One, Magnificent, Vertigo, Sunday Bloody Sunday, Beautiful day si Moment of Surrender. Momentele inedite au fost duetul cu Jay-Z la piesa Sunday Bloody Sunday, si "numaratoarea" tradusa din spaniola in germana de la inceputul piesei Vertigo. Imi pare foarte rau ca nu am putut vedea show-ul de lumini proiectate pe poarta Brandenburg in timpul piesei One. Ne gandeam ca trebuie neaparat sa ajungem si la anul la un concert U2 dintre cele programate in Germania (probabil la Hanovra...).

In drum catre concert am remarcat si felul in care s-a transformat centrul Berlinului pentru aniversarea celor 20 de ani de cand orasul a redevenit intreg. E tulburator sa vezi ce a insemnat zidul pentru locuitorii acestui oras, si felul in care nu lasa anii respectivi sa intre in uitare. Pana la urma nu fac decat sa se asigure ca nu vor mai repeta greselile trecutului.

Muse rocks!

2009-10-30T11:24:00.014+01:00

Am ascultat Muse prima oara acum vreo cinci-sase ani, cred. Si mi-au placut. Pe masura ce am ascultat mai mult i-am apreciat din ce in ce mai mult. Dupa cum am mai spus pe blog, mi se par una dintre cele mai bune si originale trupe din vremurile astea; mai in gluma mai in serios, sunt trupa mea favorita. Prima oara am fost la un concert Muse in 2007, in Bucuresti, pe stadionul de langa Arcul de Triumf, si impresia a fost una "mixta": nu s-a auzit prea bine, locatia mi s-a parut nepotrivita, organizarea proasta, dar iti puteai da usor seama ca cei trei de pe scena isi fac treaba excelent. Apoi am tot ascultat inregistrarea concertului lor de pe Wembley (tot din 2007, lansata sub forma de album CD+DVD: Haarp), si imi doream destul de mult sa ii mai vad live, insa undeva unde conditiile sa fie mai bune decat la concertul din Bucuresti. Ocazia a aparut odata cu venitul nostru la Berlin: concert Muse, in octombrie pe O2 Arena! In consecinta, am luat biletele si, de atunci, am asteptat (cu mare nerabdare) concertul.

Aseara a venit momentul mult asteptat :) In primul rand trebuie mentionata calitatea exceptionala a arenei, care pe langa spatiul foarte bun pentru concerte ofera si o acustica decenta. Desi am ajuns la timp, am mai stat in afara salii sa bem o bere, sa ne mai uitam la tricourile promotionale ale turneului, si am sarit peste concertul din deschidere. In schimb, pe la 20:30 a inceput concertul propriu-zis. O scena destul de spectaculoasa, dominata de trei "blocuri"-ecrane-miniscene, pe care au aparut cei trei membrii ai trupei (am pus si 2 poze, dar sunt facute cu mobilul, deci calitatea lasa de dorit). Initial am stat destul de aproape de aceasta scena, dar, dupa vreo jumatate de ora, cand cei din jur au inceput sa se agite mai tare, avand in vedere conditia genunchiului Calinei, ne-am retras un pic. Ca o paranteza, trebuie remarcat ca publicul a lasat de dorit, din punctul nostru de vedere, si de aceasta data: au fumat in sala, desi era interzis, au baut non-stop bere, avand "grija" sa ii stropeasca pe cei din jur cand sareau cu paharul in mana, dar, de data asta, macar au trait concertul: cantau cu trupa, aplaudau, etc. De concertul propriu-zis am fost incantat: au inceput cu Uprising, primul single de pe albumul nou The Resistance, au continuat cu Resitance, si apoi au alternat piesele mai vechi cu cele mai noi. Printre ele: Map of the Problematique, Supermassive Black Hole, Undisclosed Desires, Guiding Light, Starlight, Time is Running Out, Hysteria, United States of Eurasia, Feeling Good, chiar si Exogenesis-part 1, dar si piese ceva mai hard-rock ca Plug in Baby, Unnatural Sellection sau Stockholm Syndrome. Finalul a apartinut piesei care deschidea concertele din turul anterior: Knights of Cydonia, avand ca introducere Man with Harmonica a lui Ennio Morricone, din filmul Once Upon a Time in the West.

In concluzie un concert rock exceptional, care m-a multumit pe deplin, si ma face sa cred ca, daca voi mai avea ocazia, voi merge sa ii vad din nou. Pot afirma fara sa imi fie teama ca gresesc prea mult ca cei trei membrii Muse sunt printre cei mai talentati instrumentisti pe care i-am vazut cantand live: Matt Bellamy face minuni cu chitara lui, iar Christopher Wolstenholme si Dominic Howard il sustin exceptional la chitara-bas si percutie. Nu in ultimul rand cei trei au si un "look" deosebit.

Probabil asta a fost si ultimul concert al anului, dar deja avem planuri pentru la anul (poate vedem din nou U2, poate Robbie Williams, daca are turneu, poate Coldplay, The Killers, mai vedem si cine mai vine prin Berlin, sau, de ce nu, poate vom incerca sa ajungem la unul din marile festivaluri europene).

Noutati

2009-10-29T11:04:00.002+01:00

Dupa concertul secret/gratuit oferit Robbie Williams, de care am fost incantati, a urmat anuntul unui concert similar oferit de U2 in fata portii Brandenburg, pe 5 noiembrie. Ocazia: European Music Awards si aniversarea celor 20 de ani de la caderea zidului Berlinului. De aceasta data intrarea nu mai era libera, ci se cerea o inregistrare prealabila on-line. Ieri, cand se putea face aceasta inregistrare, site-ul oferit de organizatori a fost sufocat(!) de cereri, si, in consecinta, nu am putut sa ne inregistram si noi. Deci nu o sa intram la concert... nasol! Planuim totusi sa ne ducem in seara respectiva "la plimbare" pe langa poarta, poate reusim totusi sa vedem-auzim partial concertul. De asemenea, s-ar putea sa fie transmis live de MTV. Tot legat de U2, am vazut si, evident, ne-a placut concertul lor de pe Rose Bowl, difuzat in direct de youtube; totusi, in concertele lor din Europa (... mai ales in Berlin :) ) au avut un set mai pe gustul meu.

Din fericire, asta-seara vom merge la cel mai asteptat eveniment muzical din punctul meu de vedere: concertul Muse, din turul Resistance, pe O2 Arena. Sincer, asteptarile sunt destul de mari, si sunt convins ca vor fi onorate. La urma urmelor, Muse este una dintre cele mai bune trupe de concert. Vom reveni cu amanunte despre cum a fost la concert in zilele urmatoare, dar pana atunci puteti arunca o privire asupra felului in care arata concertele Muse din acest tur aici.

Robbie, das war GEIL!

2009-10-24T21:37:00.005+02:00

Joi seara....dupa o tura prin oras sa vedem "Berlin Festival of Lights", venim acasa, ma arunc pe canapea, dau drumul la TV, nimeresc un program de stiri, si.... Robbie Williams ....Konzert in Berlin... dar nu inteleg prea clar cand si unde, ca atare repede googlez. Da... vineri 23 octombrie 2009 Robbie Williams va avea "concert secret" in Prenzlauer Berg la ora 16:00. Bine... concert "secret", dar anuntat la stiri. Imi fac repede calculul la cat sa merg dimineata la serviciu, ca sa pot pleca la 14:30.

A doua zi, dupa ce am reusit sa termin ce aveam de facut la serviciu, am plecat catre Prenzlauer Berg, unde am ajuns in jur de ora 15:10. Erau deja foarte multi oameni la concert, asa ca locul unde am putut sta nu a fost tocmai cel mai bun.

Trebuie sa mentionez ca am simtit diferenta enorma intre a merge la un concert platit, fata de unul gratis. Aici plata unui bilet triaza destul de mult publicul. La un concert gratis acest triaj nu are loc, si atunci ai brusc senzatia de la concertele din Romania, cand se impinge lumea, fumeaza desi spatiul este mic si aglomerat, se vine cu copiii desi sunt prea mici ca sa inteleaga ceva din muzica...

Trecind peste astea si peste faptul ca scena arata ca cele de campanie-pomana electorala, evenimentul a fost absolut senzational. RW a cantat 7 melodii, 4 de pe albumul nou, si 3 din cele vechi. Cele noi au fost "Bodies", "Morning sun", "You know me" si "Starstruck", iar cele mai vechi "Feel", "Angels" si "Come undone". M-am bucurat enorm de "Feel" si "Angels": daca mi-ar fi spus cineva miercuri ca am sa le aud live pana la sfarsitul saptamanii nu credeam nici moarta. Mi-as fi dorit foarte mult sa aud si "No Regrets", "Supreme" sau "The Road to Mandalay", dar sper ca la anul sa aiba "superstarul" turneu. De altfel, noul album "Reality Killed the Video Stars" se va lansa mai intai in Germania, pe 6 noiembrie.

Ca imagine, ce sa spun... Nimic impresionant: deja a inceput sa albeasca (el era foarte mandru de lookul a la George Clooney), iar outfitul pe care l-a afisat era dominat de o haina-pelerina dubioasa bleumarine, vorba lui Florin: "outfit de vidanjor trendit".

Pana la anuntarea turneului RW, joi urmeaza concert Muse, tot in Berlin, si, ca si eveniment omolog in metropola damboviteana, 7 zile consecutive de concerte Stefan Banica Jr., in decembrie, la Sala Palatului... Speram si la un duet cu Marina Voica pentru o preluare, traducere si adaptare a unei piese Tokyo Hotel.

Globalizare 3

2009-10-21T17:44:00.002+02:00

Din ciclul romanul este peste tot (sau varianta rapidista "suntem peste tot acasa, portile ni se deschid...") consemnam o inscriptie murala (cred ca si scrisul pe gard tot la aceasta categorie intra) care confirma prezenta conationalilor nostri in Berlin, in Tempelhof, inca din oktombrie(!) 2006.

Si pentru ca arta nu se rezuma doar la "pictura" (murala, in cazul nostru), si pentru ca omul sfinteste locul, deci si romanul-artist-cantaret-frate-cu-codrul sfinteste piesa cantata, va invit sa ascultati adaptarea de exceptie a unei piese "comune" (via dobro).

Pe scurt

2009-10-13T09:39:00.008+02:00

La vreo zece zile de la ultimul post, revin cu niste comentarii:

De-a lungul ultimei saptamani s-au acordat premiile Nobel. Si, dupa cum sunt convins ca stie toata lumea deja, premiul Nobel pentru literatura a fost decernat Hertei Muller. O scriitoare de limba germana care traieste in Berlin, s-a nascut in Banat, scrie mai ales despre experientele sale din perioada traita sub regimul totalitar comunist din Romania, si despre urmele lasate de aceste experiente. Brusc, "tot poporul" a inceput sa isi asume, cu mandrie, acest premiu! Numai pe facebook am vazut o gramada de lume care anunta acest eveniment, ca sa nu mai spun de statusurile de pe messenger; chiar si "reprezentanti de seama ai intelectualitatii romane" s-au grabit sa puna acest premiu si in contul literaturii noastre. Trecand peste faptul ca acest premiu este unul individual, acordat unui scriitor nu unei tari, sunt foarte curios cati dintre cei care au anuntat acest premiu ca un premiu pentru Romania (de fapt era chiar mai personal, "un premiu pentru noi") au deschis (nu citit!) vreo carte a Hertei Muller? Cati auzisera acest nume inainte de saptamana trecuta? E amuzant ca si nemtii sunt intr-o situatie similara: presedintele lor s-a grabit sa asocieze acest premiu Nobel cu aniversarea caderii zidului Berlinului, si sa il transforme intr-un eveniment populist, iar oamenii de pe aici nu stiu nici ei prea multe despre scriitoare. Pentru corectitudine trebuie mentionat ca exista deja o serie de carti ale Hertei Muller traduse in romana, ea se bucura de o oarecare notorietate printre cunoscatorii literaturii europene contemporane (de altfel a primit o gramada de premii) si printre cei care urmaresc tema persecutiei din perioada comunista, si ca, de asemenea, ea s-a facut remarcata anul trecut printr-un conflict cu Institutul Cultural din Berlin. Mi-a placut articolul scris de Simona Tache despre acest subiect. Ca sa termin intr-un ton de gluma: eu sunt de doua ori mai mandru de succesul scriitoarei, avand in vedere ca s-a nascut in Romania, si traieste in acelasi oras cu mine :).
Tot despre premii Nobel, de data asta despre premiul Nobel pentru pace. Barack Obama. Pai... bine. Ideea e exact cea din articolul de aici.
Saptamana trecuta am fost la un team-building al departamentului la care sunt afiliat aici. Am petrecut o zi impreuna cu colegii de la Magdeburg, am luat masa de pranz impreuna, am vizitat o manastire, o catedrala, etc. Iar stau si ma intreb: noi de ce nu facem asa ceva? E clar ca ar strange mult legaturile intre colegi, ar fi un prilej bun sa mai discuti cu cei cu care te intalnesti zi de zi la munca si in alt context.
In ultima saptamana a cam plouat in Berlin. De fapt a plouat in fiecare zi, destul de mult si destul de tare. Si, totusi, nu am observat sa se formeze blocaje in circulatie - la Bucuresti cum ploua, cum se blocheaza toata circulatia din oras... Poate sunt obisnuiti :). Oricum, si pe autostrada, pe o ploaie infernala, nemtii merg exact ca atunci cand este soare si uscat. Si, din perspectiva pietonala, in ciuda ploilor nu se fac nici balti pe jos...
Later Edit: Am vazut "In Bruges"... foarte tare! Multumiri celor care mi l-au recomandat, si mai ales lui Radu, care mi-a inlesnit vizionarea filmului.
Later Edit: In Romania a picat guvernul... ce surpriza! Ma gandesc ce mai urmeaza?

Globalizare 2

2009-10-03T10:29:00.000+02:00

De cand m-am intors in Berlin am avut surpriza sa vad din ce in ce mai multe taxi-uri Logan MCV. Asta intr-un oras in care mai toate taxi-urile sunt Mercedes! Cred ca singura data cand as vrea sa merg, in Berlin, cu un taxi Logan ar fi atunci cand as avea de carat ceva mobila de la IKEA :).

Comunitate

2009-09-30T11:02:00.001+02:00

Anul asta am participat la trei conferinte organizate in Germania (DLT, DCFS si Theorietag), si am urmarit ce s-a intamplat la un workshop (NCMA, care a avut loc pe langa FCT) organizat de niste profesori nemti. Principala concluzie pe care am tras-o, si care nu are practic nici o legatura cu calitatea stiintifica a acestor conferinte, este ca oamenii de aici au construit o comunitate foarte unita. Sunt cateva mici frictiuni, sunt mici discutii, dar, cand e nevoie, se sustin intre ei, se respecta intre ei, participa toti la conferintele organizare de comunitate (chiar daca uneori sunt foarte mici, sau la inceput), tin legatura strans intre ei, isi incurajeaza studentii sa ia parte la aceste actiuni, daca arati ca ai intentia serioasa de a te integra in comunitate, si li se pare ca si meriti asta (sunt destul de selectivi), te primesc cu ospitalitate, si asa mai departe.

Oricum, cred ca astea sunt calitati generale ale nemtilor: loialitatea si simtul comunitatii (de apartenenta la o comunitate, si simtul datoriei fata de comunitate). De apreciat...

Pe scurt

2009-09-28T14:09:00.006+02:00

Cateva vesti scurte:

De duminica suntem in efectiv complet in Germania. Sambata am ajuns eu si cu Marucho (pisica noastra, adoptata acum 4 ani in Bucuresti), iar duminica a venit si Calina. Pentru urmatoarele doua saptamani suntem vizitati si de mama Calinei.
Dupa ce a fost facuta cunoscuta amenintarea terorista adresata Germaniei politia e din ce in ce mai prezenta pe strazile Berlinului. E foarte ciudat, si mai degraba stresant decat linistitor, sa vezi politisti umbland cu mitraliere in mana si cu degetul pe tragaci (e drept, nu peste tot, ci in zonele in care un astfel de atentat e mai probabil).
De bine ce ne adunasem si noi la Berlin, a trebuit sa plec la o conferinta la Wittenberg. Un orasel mic, cochet si foarte curat, plin de biserici incarcate de istorie si de cladiri foarte vechi (dar in stare foarte buna - de altfel orasul a fost ocolit in mare masura de distrugerile razboiului). Inclusiv locul in care stam si unde are loc conferinta (o cladire a fundatiei Leucorea) pare a fi un colegiu cu traditie impresionanta. Totusi, principalul motiv pentru care e cunoscut orasul este faptul ca aici si-a publicat (?! de fapt a afisat pe usa unei biserici!) Martin Luther cele 95 de teze, in premiera; altfel spus a fost locul nasterii Reformei Protestante.
Drumul catre Wittenberg a fost foarte interesant: am plecat la 21:30 din Berlin (dupa ce le-am adus pe Calina si pe mama ei de la aeroport) si am parcurs cei 100km pana la destinatie in aproximativ o ora si un sfert. Dupa primii 10km (am mers pe autostrada cam 70km, si restul pe un "drum judetean"), cand am iesit din zona Berlinului, pana cand am ajuns la destinatie, am intalnit cel mult 30 de masini. Cred ca duminica seara, dupa ora 9, poti zice ca Germania e o tara parasita. Mai avusesem aceasta senzatie cand ne-am intors (Calina, Irina, si cu mine) de la Praga, la inceputul lui septembrie.
Conferinta la care sunt acum, Theorietag, este o reuniune anuala a oamenilor care lucreaza in arii legate de teoria Limbajelor Formale si Automatelor din Germania (si, in ciuda numelui, dureaza cam trei zile). Se pare ca in fiecare an se aduna destul de multa lume, de la cercetatori consacrati cu rezultate remarcabile pana la studenti aflati la inceputul PhD-ului. Atmosfera e degajata, informala, extrem de placuta (pacat ca nu inteleg eu prea bine tot ce se discuta... limba oficiala fiind germana). Nu pot sa nu ma gandesc cat de mult lipseste o astfel de intalnire in Romania.

De ce blog?

2009-09-26T22:47:00.004+02:00

Am avut de curand o discutie (mai de seara, la o bere) cu mai multi prieteni cu subiectul "de ce ti-ai face blog?". Eram vreo opt, din care aveam blog (de fapt chiar bloguri) doar doi: Radu si cu mine. Discutia s-a lungit, au aparut tot felul de argumente, s-au demontat o parte din ele, s-a ras mult despre Web 2.0 si enormitatile pe care le-a nascut. In fine, azi m-am trezit gandidu-ma din nou la chestia asta: de fapt de ce mi-am facut blog? Mai precis, ar trebui sa raspund la intrebarea de ce am facut al doilea blog... pentru ca primul a fost lansat in ideea de a tine locul unui site personal.

Concluzia la care am ajuns a fost ca acest blog a aparut in primul rand dintr-o lipsa pe care am simtit-o. Cat timp eram in Bucuresti ieseam foarte des cu prietenii "la o bere" (a se citi la cina/la un suc/la un film/etc.). Oricum, fiecare dintre aceste iesiri era un prilej de discutii prelungite pe tot felul de teme, de la cele mai banale pana la unele mai profunde. De cand suntem la Berlin imi lipsesc destul de mult aceste intalniri, si simteam nevoia sa le reiau cumva. Si cred ca blogul asta e o solutie... departe de a fi o solutie optima, e totusi o solutie. Chiar daca pana acum am povestit doar despre diverse lucruri care ni s-au intamplat sau pe care le-am vazut, fara a lansa vreo discutie "conceptuala" :), am primit reactii de la prieteni, am stabilit un dialog. Deci, incet incet, facem cativa pasi catre ceea ce am vrut. Clar nu o sa comenteze toti cei care citesc acest blog, sunt chiar destul de sigur ca avem prieteni buni care nici nu citesc blogul, dar, macar in parte, apar niste discutii, mai schimbam niste pareri intre noi.

Al doilea, si poate la fel de important, motiv pentru care scriu pe blog este ca mi se pare important sa am o opinie si sa mi-o exprim. Mai mult, cred ca acest lucru este chiar o datorie a unui om: nu pot sa sufar apatia, linistea, neimplicarea, lipsa parerilor. Evident, nu cred trebuie ca toata lumea sa aiba blog pe care sa-si tipe in gura mare in fata marelui public opiniile sale despre orice; dar cred ca fiecare dintre noi trebuie sa isi formeze niste opinii despre problemele de care se loveste, si sa si le expuna, in felul in care i se pare potrivit, in cercurile care ii sunt accesibile. Prin asta, anticipez si faptul ca vor urma si posturi ce ies din sfera a "ce am mai facut" si intra in sfera "ce am mai gandit" (de fapt, chiar si acest post e asa...).

In loc de incheiere, o sa raspund la un alt subiect discutat cu prietenii mei: "de ce twitter?", sau, in cazul nostru, "de ce nu twitter?" (sau, intr-o exprimare snoaba "de ce nu micro-blogging?"). Si, in contextul celor de mai sus, e clar: pentru ca nu vreau sa-mi anunt prietenii din 5 in 5 minute ce strada am mai traversat, nu vreau sa scriu texte gen SMS, ci vreau sa discut cu ei cum discut si in realitate, sa am si sa ofer suficient spatiu pentru a opinii oricat de ample.

Soundtrack

2009-09-25T14:45:00.005+02:00

Prin "plimbarile" mele din ultima vreme pe youtube am gasit o cateva melodii ce imi plac mult, si care faceau parte din coloana sonora a unor filme. Pun aici link-uri catre ele, poate mai bucura si pe altcineva (macar ca va aduceti aminte de filmele respective - mai bune sau mai proaste). Orice contributii ulterioare sunt binevenite :)
Pink Floyd - Comfortably numb, din The Wall (as fi putut sa pun la fel de bine tot filmul),
The Byrds - Turn turn turn, din Forrest Gump,
James - Getting away with it, din Big White,
Skunk Anansie - Secretly, din Cruel Intentions (aici cred ca mergea tot soundtrack-ul),
Shivaree - Goodnight moon, din Kill Bill 2 (in general filmele lui Tarantino au niste soundtrack-uri spectaculoase),
Rage Against the Machine - Bombtrack, din Natural Born Killers (de fapt nu apare pe soundtrack-ul oficial, ci doar apare la un moment dat in film, ca si alta piesa de la Rage, "Take the power back" ... si cat de mult mi-a placut filmul asta cand a aparut...),
Goo Goo Dolls - Iris, din City of Angels,
Vangelis - Eric's theme, din Chariots of Fire (ca de altfel si piesa de generic a filmului),
Si, pentru ca tot ne aducem aminte, James Last - This is my song, o piesa compusa de Charlie Chaplin pentru coloana sonora a filmului A Countess from Hong Kong, dar care a sustinut multa vreme genericul emisiunii Telecinemateca :)

Pe scurt

2009-09-22T21:37:00.003+02:00

Cateva noutati, pe scurt:

Am luat in ultima vreme trei albume de muzica rock. Arctic Monkeys - Humbug, Manic Street Preachers - Journal for Plague Lovers, si Muse - The Resistance. Toate trei mi se par exceptionale. Primul dintre ele, Humbug, poate deveni un clasic pentru muzica rock britanica; iar al doilea, Journal for Plague Lovers, este un album cult pentru fanii Manics, piesele de pe el fiind ultimele compuse de fostul lor chitarist Richey Edwards, disparut in 1995. Clar, mi-as dori sa vad live cele doua trupe: Arctic Monkeys si Manics. In cele din urma, ultimul album al trupei Muse este foarte tare! Am mai spus ca sunt fan Muse, si ca voi merge la concertul lor din octombrie, din Berlin. Totusi admit ca nu ma asteptam sa imi placa atat de mult acest album: este o combinatie perfecta, si foarte originala, intre rock alternativ in stilul cunoscut Muse, muzica clasica, rock clasic (gen Queen) si muzica electronica (gen Depeche Mode, Goldfrapp). Efectul a fost ca il ascult de doua zile tot timpul, si, surprinzator, nu am inca o piesa favorita! Mai multe despre The Resistance voi comenta probabil dupa concert. Recomand cu caldura oricare dintre aceste trei albume! Chiar merita ascultate!
Vremea din Berlin e excelenta! Am plecat din Bucuresti pe ploaie, iar cand am ajuns aici era soare si cald. Si tot asa e si acum, si se pare ca va ramane la fel in urmatoarele 10 zile cel putin. Pacat ca trebuie sa revenim in Bucuresti pentru sfarsitul asta de saptamana, altfel sigur plecam pe undeva, intr-o mini-excursie.
Luni 21 septembrie a fost ziua mea de nastere, am implinit 29 de ani. Multumesc celor care mi-au trimis mesaje de felicitare! Remarc in mod deosebit discutia pe care am avut-o cu Robert - Robynete, care, surprins ca nu ii pot da (inca) un raspuns la intrebarea "e greu sa schimbi prefixu'?", a incercat sa afle un raspuns personalizat la intrebarea reformulata "atunci... e greu sa schimbi sufixu'?" :) . Totodata vreau sa dezimnt oficial afirmatia lui Radu, facuta tot aici pe blog :), cum ca as fi fost hiperextaziat cu ocazia aniversarii :).

Berlin

2009-09-21T11:04:00.026+02:00

Dupa ce am scris despre toate cele (vacante, concerte, etc.), si mai putin despre Berlin, a venit momentul sa pun si un post dedicat orasului in care traim acum. Va fi insa un post scurt: o insirurire a locurilor care imi plac cel mai mult pe aici, cu scurte argumente in favoarea fiecaruia.

Deci, nu neaparat in ordinea preferintelor, iata-le: East Side Gallery, Check Point Charlie - inclusiv Muzeul Zidului (in general ma fascineaza tot ce are legatura cu zidul, cu perioada dintre cele doua razboaie), Camera dedicata miniaturilor din muzeul de arta islamica din Pergamon (... asta e clar ca mi se trage de la "Ma numesc Rosu" a lui Pamuk), Olympiastadion (foarte impresionant cand e plin), cartierul Steglitz, in jurul strazii Bundesallee (unde am stat in primele 2 luni de Berlin... acum stam tot pe Bundesallee, dar in Wilmersdorf, si e si aici ok, dar nu la fel de impresionant), Savigny Platz (pentru restaurante si baruri), Gendarmenmarkt si magazinul-depozit-expozitie de unde poti cumpara obiecte din recuzita unui teatru situat destul de aproape de aceasta piata, pe langa Friedrichstrasse, Berliner Dom, Cupola Reichstag-ului (de unde se vede superb Berlinul, mai ales noaptea), Nikolaiviertel, si, mai aproape de casa in care locuim acum, biserica Kaiser Wilhelm, de pe Ku'damm.

As fi curios sa vad ce locuri preferate au in Berlin "cititorii" care au fost pe aici.

Genunchiul meu ne-a trimis acasa......

2009-09-18T16:20:00.005+02:00

Din pacate, asa cum am spus si in postul despre Azore, am avut ghinionul ca, in prima zi in Lisabona, in timp ce coboram niste scari, genunchiul meu sa cedeze.

Am hotarat sambata seara ca luni sa ne intoarcem, astfel incat marti genunchiul sa fie vazut de medicul care m-a operat (sau mai bine spus l-a operat).

Vestile nu sunt cele mai grozave: in urma consultatiei, medicul a hotarat ca o operatie de "reparare", similara cu cu ceea ce s-a facut pana acum, nu mai are nici un rost, nefiind o solutie de lunga durata. Asa ca, in momentul asta am inceput sa cautam o clinica si un medic potrivit pentru o noua operatie, de data aceasta cu un efect pe termen ceva mai lung.

Zbor

2009-09-18T15:56:00.007+02:00

"Calatoria vietii mele" - nu cea pe marginea vulcanului, cum ne anuntase ghidul, ci zborul Lisabona - Bucuresti cu Blue Air.

Dupa ce am hotarat ca din motive "medico-tehnice" sa ne intoarcem la Bucuresti, in loc sa mai ramanem in Lisabona o saptamana, ne-am prezentat la aeroport. Ei, asa incepe minunata calatorie: "ha' frahte, sa moara ce am mai scump acasa", "ai vazhut bmw-ul alha ultimu' model vopsit pe jumate", se aud dinspre niste "oameni" in a caror tinuta remarcai ochelarii Armoni, camasa cu guler alb ridicat si pantofii stiuca, desigur infundati peste niste sosete flausate albe. In scurt timp, Florin a tras concluzia ca e cel mai 'telectual din avion.

Toate bune si frumoase daca asta ar fi fost tot. Dar NU! La poarta i-am reintalnit pe toti, plus inca vreo doi "ubersexuali in mizerie", cu cardigane peste piepturile paroase si cu ochelari aviator peste cearcanele de discoteca. Cu toate astea, momentul de maxima placere a fost cand, urcati si asezati in avion, a izbucnit o cearta intre pasageri, desigur referitoare la locul pentru bagaje, loc care nu este niciodata suficient pentru zborurile catre Bucuresti.

De remarcat a fost si reactia insotitorilor de bord care se amuzau teribil si nu se mai oboseau sa calmeze spiritele... Sau poate era show-ul zilnic si le placea? Oricum, a mai fost tare si cand aceiasi insotitori de bord au descoperit in avion niste chei al caror rol nu il stiau si au inceput sa incerce sa vada la ce folosesc.

Mi-au atras atentia si m-au pregatit pentru Romania si titlurile din "Ring"-ul ratacit in buzunarul scaunului din fata (bucuria lui Florin, care "s-a delectat" cu el, citindu-l din scoarta in scoarta). Ce trebuie apreciat, insa, este ca era numarul din ziua respectiva, si, deasemenea, ca era plin de informatii absolut fulminante, si de mare interes: "Misterul ultimului cantec testament", "Hemoroizii? Fara operatie, fara spitalizare", "Colectioneaza bateriile si monedele extrase din copii".

Aterizarea pe Baneasa a fost splendida: spatii largi in care sa te misti cu bagajele, parfumuri inmiresmate, civilizatie, lume prietenoasa si politicoasa... NOT! Dar furtunoasele aplauze de la aterizare chiar nu au lipsit!!!

Azore

2009-09-18T15:39:00.007+02:00

Prima si, din pacate, si ultima parte a vacantei noastre de anul asta a fost in Insulele Azore, mai precis in Ponta Delgada pe Sao Miguel.

Am ajuns acolo duminica dimineata, dupa o noapte petrecuta in Lisabona. Din pacate, camera de hotel am primit-o dupa ora 14:00, asa ca intre timp a trebuit sa umblam cu bagajele de mana dupa noi, cele mari fiind lasate la hotel. La o prima vedere a insulei, desi soarele stralucea si temperatura era foarte placuta, lui Florin nu i-a prea placut. Insa, am descoprit unul dintre cele mai bune restaurante la care am mancat vreodata, si anume "Mercado do Peixe". Eu am mancat un peste proaspat, "Seabram", nu stiu exact numele lui in romana, insa era un peste alb destul de dulce. Florin a mancat "Cataplana" - o mancare traditionala portugheza, din peste, fructe de mare si legume.

Camera de hotel a fost impresionanta: era, de fapt, un apartament care avea un singur perete din altceva decat sticla. Trebuie sa recunosc ca e foarte placut sa vezi portul si oceanul prin imensul geam din baie.

Urmatoarele doua zile Florin a mers la conferinta, asa ca, in cea mai mare parte a timpului, am umblat singura. Am vazut totusi impreuna singura plantatie de ananas din Europa, unde am baut cel mai bun suc de ananas, proaspat si rece, pe care l-am baut si il voi bea, probabil, vreodata.

Miercuri dupa o scurta oprire la plaja am mers intr-o excursie organizata de cei de la conferinta pentru care a venit Florin. Ne-am oprit la lacul vulcanic Lagoa Fogo, apoi la singura plantatie de ceai din Europa. Au urmat un bazin de ape termale-galbene, verzui si cu miros de sulf (bleah!!), si destinatia finala, Lagoa Furnas. Aceasta este un lac vulcanic in vecinatatea unor izvoare sulfuroase, cu ajutorul carora (nu ne e foarte clar cum) a fost pregatita mancarea ce ne-a fost servita la cina. Cozida se numeste acest tip de mancare si consta in carne de pui, vita si porc cu legume, totul fiert-copt (?) in pamant. Nu pot spune ca a fost cea mai buna mancare pe care am mancat-o vreodata insa trebuie sa recunosc fragezimea carnii pregatite in acest mod.

Un alt restaurant extraordinar descoperit in Ponta Delgada este Casa Atlantico, unde, pe langa mancare foarte buna, remarcabil era serviciul. Aici am mancat de mai multe ori, diferite preparate insa cel care m-a impresionat cel mai mult, a fost o vanata umpluta cu legume si fructe de mare si apoi gratinata.

Ziua de joi, ultima petrecuta pe Sao Miguel, a fost si cea mai reusita. Pe langa vremea foarte frumoasa de care am avut noroc, am vazut lucruri pe care nu le mai vazusem pana acum. De dimineata, la 8:30, ne-am prezentat in port si am plecat pe ocean sa vedem delfini si balene. Excursia urma sa dureze "jumatate de zi", mai precis in jur de 4 ore. Nu ma asteptam sa mergem nici atat de in larg si nici cu asa viteza mare, insa a fost extraodinar, am navigat in paralel cu delfinii, am vazut balene cu pui, care au venit destul de aproape sa "investigheze" barca cu care eram, si casaloti.

Pentru dupa-amiaza, rezervasem o excurie jeep-safari catre Sete Cidades. Asa ca, la ora 13:00, ne-am intalnit cu ghidul Pedro, poreclit de noi "Pedro-safari", cu care am luat pranzul si cu care am pornit apoi spre cele doua lacuri-Lagoas. In momentul in care am facut rezervarea nu ma asteptam sa fim numai noi, asa ca atunci cand am vazut ca vom pleca in grup restrans m-am bucurat destul de mult. A fost nemaipomenit, am mers in jurul vulcanului, am trecut podul dintre cele 2 lagune, cea verde si cea albastra, si am vazut ambele margini, de nord si de sud ale insulei din acelasi punct.

Dupa seara de joi, cand am revenit pentru cina la "Mercado do Peixe", si dimineata de vineri cand am aruncat o ultima privire asupra oceanului, am plecat spre Lisabona.

Singura parere de rau este ca nu am organizat excursia astfel incat sa stam mai mult in Ponta Delgada si mai putin in Lisabona, dat fiind ca oricum, pana la urma, nu am stat mult nici la Lisabona, si ca senzatia lasata de aceasta data de capitala Portugaliei nu a mai fost nici pe departe la fel de placuta ca acum doi ani, in iarna.

Globalizare

2009-09-11T00:06:00.001+02:00

Da!!! Am intalnit si in Azore unele dintre marcile mele favorite: Dacia Logan MCV, Dacia Logan Sandero, si, mai ales, IKEA. Exceptional, chiar imi lipsisera cateva zile!

Live09

2009-09-09T16:17:00.015+02:00

Desi poate era normal sa urmeze un post despre Azore, sau macar despre Berlin, o sa incep prin a scrie despre un subiect foarte placut mie: concertele la care am mers, as fi vrut sa merg, voi merge sau as vrea sa merg anul asta.

Primul trebuia sa fie prin mai, Depeche Mode, dar s-a anulat. Asa ca totul a inceput la sfarsitul lui iunie. Cu showul din Bucuresti al trupei Gogol Bordello. Gipsy-punk, extrem de multa energie, multa veselie, cateva melodii memorabile (mai vechi - Start wearing purple, sau mai noi - Imigraniada - sau cum s-o chema). Pe scurt, un concert foarte intens si o experienta extrem de placuta, totul venind de la o trupa despre care nu stiam mare lucru, doar ce auzisem de la prieteni si mai vazusem pe net. Cred ca a contribuit la senzatia placuta si faptul ca am fost la concert cu un grup destul de mare de prieteni (Irina & Co., Victor & Co.), vreo 10. O mentiune pozitiva si pentru locul in care a avut loc concertul: Teatrul de vara din Herastrau.

A urmat Placebo, tot in Bucuresti, dar la Romexpo. Daca ar fi sa descriu intr-un cuvant impresia pe care mi-a lasat-o acest concert, atunci as spune profesionalism. Piese de pe albumul nou (Battle for the sun), piese vechi (Special Needs, Every you and every me, Special K, si altele... eu le-am scris pe cele care imi plac mie mai mult). Totul a sunat foarte bine, toata lumea s-a simtit bine (si aici am fost cu un grup mai mare de prieteni Alpo, Adriana, Radu ...), si impresia finala a fost excelenta. Sigur, nu a fost explozia de energie de la Gogol Bordello, totul fiind mult mai sobru, dar, pana la urma, discutam de doua lucruri foarte diferite.

As fi vrut sa mai merg si la Tarja Turunen, si la Bestfest. Mai ales la The Killers, la Franz Ferdinand, la Moby si la Orbital. Sigur, in ideea ca marii artisti nu trebuie ratati, merita de mers si la Santana. Dar cum deja eram la Berlin la inceputul lui iulie, n-am ajuns la nici unul dintre aceste concerte. A fost Calina la Santana, si impresia a fost una neutra: showul a fost ok, dar se pare ca sunetul nu prea a fost la inaltime, iar publicul nu s-a ridicat la inaltimea momentului (asta e o mai veche problema romaneasca, poate o voi aborda altadata). Cred ca un concert bun a fost si cel al trupei The Editors, la care nu am putut merge din aceleasi motive.

Momentul culminant al anului a fost (cu siguranta pot spune asta, desi mai sunt cateva luni bune din 2009) concertul U2 din Berlin, in U2 360 Tour. Ne luasem bilete de cateva luni, cativa prieteni (Adriana, Alpo, Radu, Victor & Co.) veneau si ei pentru concert - o parte din ei stateau chiar la noi, pe scurt se anunta o distractie memorabila. Ce a urmat a fost mai mult decat ne asteptam. Concertul a fost incredibil: o scena imensa, care permitea ca trupa sa fie vizibila din orice unghi, o trupa absolut remarcabila in deschidere - Snow Patrol (imi doream sa ii vad oricum), si U2 intr-o forma de zile mari. Au cantat piese de pe albumul nou (No line on the horizon), piese vechi si de neuitat (One, With or without you, Sunday bloody Sunday, Angel of Harlem, Ultraviolet), si, pentru ca show-ul era in Berlin, locul unde au scris si inregistrat unul dintre cele mai importante albume ale lor (Achtung baby), au introdus in show si una dintre piesele lor de pe acest album: Stay (Far away, so close)... exact ceea ce imi doream. Publicul de pe Olympiastadion (cam 100.000 de oameni) a fost de exceptie: inainte de concert au facut valuri, au sustinut trupa de deschidere ca si cum ei ar fi fost cei pentru care ne adunaseram acolo, au cantat tot timpul, iar la sfarsit se parea ca nimeni nu vrea sa plece acasa. Inutil sa mai spun ca toata lumea s-a comportat foarte civilizat in ciuda aglomeratiei incredibile si a tonelor de bere si de cocktailuri baute (da, da, se putea bea si mojito :), de exemplu). Merita citit si ce a scris Radu despre concert (inclusiv merita vazute pozele si filmele pe care le-a facut); Mihai a scris si el despre concertul U2 din Amsterdam.

Apoi, tot in Berlin, pe 3 septembrie, a urmat concertul lui Amy MacDonald. Aici nu am mai fost atat de multi, ci doar trei: prietena noastra Irina, Calina si cu mine. Desi organizat intr-o locatie cam neinteresanta (IFA Sommergarten... unde totul parea o petrecere campeneasca cu carnati si bere) concertul a fost de exceptie. Amy are o voce excelenta, tulburatoare, iar trupa cu care a cantat s-a ridicat la inaltimea solistei. Putin dezamagit am fost de public: s-a dansat putin, s-a tinut ritmul melodiilor destul de timid, lumea nu prea se exterioriza; cred ca lor li se parea destul de ciudat cum ne manifestam noi :).

Ce va urma? Pana una alta este doar o certitudine: Muse - The Resistance Tour 2009 - la sfarsitul lui octombrie, pe O2 Arena in Berlin. Muse este trupa mea favorita in momentul actual: mi se pare ca suna foarte bine, reusesc sa aiba succes desi sunt foarte originali, iar live sunt remarcabili (i-am vazut si in Bucuresti, in 2007). Tot in octombrie vin in Berlin, tot la O2 Arena, Green Day. As vrea sa merg, dar sa vedem si cum o sa fie programul din perioada respectiva. Un alt semn de intrebare ar fi si Mando Diao, tot prin toamna. Oricum, lista ramane deschisa, mai ales ca practic de la o saptamana la alta mai aflu de cate un concert in Berlin.

Cam asta ar fi... pe masura ce mai vad/aud ceva, mai povestesc.

Update: M-am amuzat sa gasesc pe blogul lui Amy Macdonald o poza a ei cu cei de la U2. Merita citita povestea ei despre cum a facut aceasta poza.

Conferinte

2009-09-08T19:36:00.003+02:00

In ultima saptamana am avut doua prezentari la doua conferinte: una in Wroclaw, in Polonia, si una in Ponta Delgada, in Azore. Destul de obositor, mai ales ca nu am mai avut niciodata de facut doua prezentari intr-un timp asa de scurt, in doua locuri diferite, dar si pentru ca la ambele conferinte eram pentru prima oara si nu cunosteam prea bine comunitatea in fata careia urma sa prezint lucrarile, deci nu stiam exact pe ce sa insist in prezentari, sau pentru ca in ambele cazuri a trebuit sa fac un drum destul de lung pentru a ajunge la "locul faptei". Pana la urma s-a terminat cu bine de fiecare data.

Una peste alta a fost o experienta amuzanta. Am condus de la Berlin la Wroclaw si inapoi in 24 de ore. In acest timp am parcurs cam 700 de kilometrii, am iesit cu Catalin prin Wroclaw la o bere si la cina, am baut sapte espresso, am scris prezentarea, am sustinut prezentarea (chiar intr-un amfiteatru maricel si relativ plin, prima oara cand sunt pus intr-o astfel de pozitie la o conferinta), si am si dormit cateva ore. Cand am ajuns in Berlin, unde aveam oaspeti de seama (Irina), am continuat si am iesit la cina (e drept ca la sfarsit nu prea mai intelegeam eu in timp util glumele, dar macar eram pe baricade). Apoi, in Azore, s-ar putea zice ca mi-am fortat norocul: in ciuda insistentelor Calinei, am dedicat tot timpul plimbatului pe insula si meselor foarte bune acompaniate de vinho verde, deci am ramas cu prezentarea nefacuta pana in dimineata zilei in care trebuia sa o sustin. Din fericire am terminat-o la timp -chiar in timpul conferintei, cand "urmaream" alte talk-uri, bateria de la laptop tot dadea semne ca se va termina, nici nu aveam la mine un stick pe care sa o pun-, si, in ciuda faptului ca exact inainte de prezentare am reusit sa dereglez proiectorul, totul a fost ok (de data asta am prezentat-o in Aula Magna a Universitatii... ceea ce a fost o premiera absoluta).

Ce ma inteb este daca nu cumva asta e atitudinea de urmat: pana la urma prezint ceva ce stapanesc foarte bine, emotii nu am avut niciodata, imi scriu prezentarile in maxim doua ore, de ce le-as face cu mult timp inainte in loc sa le fac pe ultima suta de metrii? Oricum lucrez mai bine sub presiune :)

Catre Azore

2009-09-06T19:22:00.000+02:00

Inceputul lui septembrie ne-a adus si un bine-meritat (cred eu) concediu.

Dupa doua luni de stat in Berlin, dintre care una dedicata in special amenajarii casei in care vom sta in acesti 2 ani, intercalate cu iesiri sporadice pe la conferinte, cu drumuri la Bucuresti pentru a mai aduce diverse lucruri, si cu vizitele (foarte placute) ale prietenilor nostri, simteam nevoia unei vacante de durata mai mare.

Cum aveam o lucrare acceptata la o conferinta care are loc in insulele Azore ne-am gandit sa folosim acest prilej pentru a ne petrece 2 saptamani in Portugalia, in Ponta Delgada si in Lisabona.

Sambata dimineata, dupa ce ne-am pregatit casa pentru o noua etapa de renovari programata de proprietar (ca sa ne distram si la intoarcere cu niste curatenie, ca nu ne ajunsese ce am facut pana acum), am pornit catre Tegel. De acolo, oprirea urmatoare a fost la Bruxelles, unde am stat 4 ore, asteptand zborul intarziat catre Lisabona. Partea buna a acestei asteptari a fost ca am avut timp sa mancam niste scoici cu cartofi prajiti, celebrele "moules frites", si sa bem niste bere belgiana, la ele acasa :). Partea proasta e ca tot am reusit sa ne plicitisim.

In fine, pe seara, am ajuns la Lisabona. Aici ne-am cazat la un hotel decent, destul de central, numit Jorge V. Nu il recomand pentru sederi prelungite, dar pentru o noapte e ok. Partea foarte placuta in Lisabona a fost restaurantul "Riba Douro", situat chiar langa statia de metro Avenida, unde am mancat o specialitate din peste deosebit de buna, dar revine Calina cu detalii. Si, ca sa fie totul perfect, cel putin pentru mine, in restaurantul respectiv se dadea la televizor si meciul de fotbal Franta - Romania.

Din pacate, a doua zi de dimineata, pe la 6, trebuia sa fim in aeroport, asa ca am luat-o din nou la drum destul de dimineata, fara sa ne fi odihnit suficient. Oricum, planurile mele de a dormi in avion nu au mers in nici unul din drumuri, fiind dejucate fara mila, pe rand, de: Calina, in zborul Berlin - Bruxelles, care imi dadea non-stop amanunte interesante despre insulele Azore (apropo, cica au un ceai foarte bun :) ), apoi de distanta infima dintre scaunele din avionul care ne ducea din Bruxelles in Lisabona, si, in fine, de niste copii care au urlat tot drumul dintre Lisabona si Ponta Delgada.

Odata ajunsi in Ponta Delgada, nu am putut sa ne cazam imediat, pentru ca ziua hoteliera incepe aici la 14, dar am reusit sa vizitam cate ceva din micul oras, si sa ne orientam cam ce ar fi de facut aici.

Povestea continua in episoadele urmatoare...

Debut

2009-09-04T10:39:00.002+02:00

Herzlich Wilkommen! Sau bun venit!

Cum probabil stiu mai toti cei care ajung pe acest blog, de la inceputul lui iulie 2009 ne-am mutat pentru doi ani la Berlin. Motivul a fost ca eu am primit o bursa de cercetare de la fundatia Alexander von Humboldt iar Calina a obtinut o realocare la sucursala din Berlin a firmei la care lucreaza.

Va urma o perioada plina de experiente noi, de situatii noi, intr-o tara foarte diferita de Romania. Deci, ne-am gandit ca ar fi interesant de tinut un blog in care sa povestim, mai ales prietenilor, si sa comentam ceea ce traim, ce vedem, ce auzim. Evident, "there are always two sides to every story", si o gramada de puncte de vedere, deci o sa scrie Calina, o sa scriu eu, iar voi o sa comentati.

O ultima precizare: din motive tehnice (lipsa unei conexiuni la Internet) incepem sa scriem in blogul asta abia acum, desi nu am dus lipsa de subiecte. Vom incerca sa mai povestim, in primele posturi (inevitabil mai lungi), si ce s-a intamplat intre timp.