Da, dar in alt format :)
Au trecut mai bine de 3 luni de cand nu am mai scris pe blog-ul asta. Motivele sunt doua (in mare): nu am prea mai avut timp sa scriu si nici nu prea am mai avut inspiratie. Pentru a depasi ambele motive, si pentru a relua activitatea de blogger, o sa regandesc un pic structura posturilor :) Asa ca voi posta in general texte scurte, schematice, si voi intra in detalii doar pe alocuri. V-as ura lectura placuta pe mai departe, dar nu sunt sigur ca mai exista cititori :)
Aug 5, 2010
Apr 21, 2010
Vorbe
Unul dintre blogurile pe care le am in Reader este cel scris de Dragos Bucurenci. Prima oara am auzit de Dragos cand eram inca in liceu, la Liceul de Informatica Bucuresti (actual Tudor Vianu), prin clasa a10-a sau a11-a. Stiu ca era cu un an mai mic decat noi, si avusese parca un rezultat bun la o olimpiada. Apoi am mai auzit de el de la profa de romana (care nu ii era si lui profa, dar auzise cumva de el) cum ca ar fi un tanar cu o personalitate puternica care se reflecta in opinii pertinente. In fine, amintirile astea vechi sunt cam sterse, si poate un pic amestecate cu alte amintiri ale perioadei respective. Peste cativa ani l-am "reintalnit", si apreciat, ca autor al romanului Real K, pentru ca apoi sa il vad din ce in ce mai des in paginile ziarelor, pe internet, sau la televizor, in general in ipostaza de activist ecologist (sa imi fie scuzata exprimarea seaca). Ca de obicei: cu o personalitate aparte, cu opinii puternice, bine exprimate. Nu am fost intotdeauna de acord cu parerile lui, nu sunt un fan al lui, dar il apreciez.
Pe Honorius Prigoana nu il cunosc mai deloc. L-am vazut de cateva ori la televizor si am citit de cateva ori despre el in ziar. Parerea pe care mi-a facut-o este una foarte proasta. Mi se pare ca e un fanfaron, la fel ca si tatal sau, plin de aere si ifose, foarte convins de valoarea propriilor sale pareri. Dar am avut ocazia sa il cunosc mai bine prin intermediul blogului lui Dragos. Stiam ca tanarul Prigoana a terminat o facultate prin US. Nu imi inchipuiam ca a fost cine stie ce facultate, mai ales ca aveam o impresie deja formata despre el. Dar, surpriza, vine tanarul fost-candidat sa ne spuna ca facultatea respectiva este una dintre cea mai buna scoala de afaceri din Midwest. Fapt demontat cu argumente solide de Bucurenci. Deci, intr-adevar, Honorius este un mincinos si un om lipsit de decenta, care inseala cu buna stiinta oamenii, cu scopul precis de a se pune in avantaj. Toate bune si frumoasa pana aici, chiar ma bucuram ca s-a gasit in sfarsit cineva care sa mai puna la locul lor toate pretentiile pseudo-aparitiilor gen Honorius. Socul a venit insa cand am citit o serie de comentarii imbecile de pe blogul respectiv (prea multe, din pacate). Acei comentatori s-au gasit sa ne lumineze: de fapt Bucurenci este invidios pentru ca Honorius chiar este foarte capabil, facultatea pe care a facut-o chiar este cea mai buna pentru ca, nu-i asa, e din US, ce conteaza ca nu e chiar prima ci a 40-a, pana la urma Bucurenci, si toti cei care ii tin partea, nu pot spune despre scoala respectiva pentru ca sunt pe plaiuri mioritice. Si, mai presus de toate, am regasit obsesia romanului: domne, Honorius vorbeste bine. Pai da, si ce? Parafrazand un alt comentator de acolo: vorbeste bine dar spune prostii, ne arunca praf in ochi. Pentru ca, dupa cum era de asteptat, au fost si destui comentatori care impartaseau parerea autorului. Totusi, gustul rau ramane: prea multe comentarii in care autorul era acuzat de rea-vointa, fondul problemei era sarit.
Concluzia e ca m-am saturat sa aud de astfel de oameni, care si-au cumparat un CV, venind si tinandu-ne lectii despre educatie, despre viitor, despre orice. Ma bucur ca juniorul a pierdut alegerile, ar fi fost o rusine sa avem asa ceva in Parlament (desi, la o analiza mai atenta, deja Parlamentul e destul de rusinos si fara el). In plus m-am saturat si de oamenii care inghit pe nerasuflate ceea ce li se serveste la televizor sau in ziare, care nu au idee despre ce vorbesc, dar totusi pretind ca inteleg, care nu au alte argumente decat cele provenind din clisee.
Ceea ce a facut Bucurenci e admirabil, mai ales ca s-a expus unor comentarii in care a fost facut cu ou si cu otet. Demersul sau nu mi se pare un gest facut din rautate, cum a fost acuzat, ci dimpotriva: mi se pare un gest facut din responsabilitate! Este chiar un gest foarte necesar...
P.S.: o sa vina si postul despre Londra.... e in curs de scriere.
Pe Honorius Prigoana nu il cunosc mai deloc. L-am vazut de cateva ori la televizor si am citit de cateva ori despre el in ziar. Parerea pe care mi-a facut-o este una foarte proasta. Mi se pare ca e un fanfaron, la fel ca si tatal sau, plin de aere si ifose, foarte convins de valoarea propriilor sale pareri. Dar am avut ocazia sa il cunosc mai bine prin intermediul blogului lui Dragos. Stiam ca tanarul Prigoana a terminat o facultate prin US. Nu imi inchipuiam ca a fost cine stie ce facultate, mai ales ca aveam o impresie deja formata despre el. Dar, surpriza, vine tanarul fost-candidat sa ne spuna ca facultatea respectiva este una dintre cea mai buna scoala de afaceri din Midwest. Fapt demontat cu argumente solide de Bucurenci. Deci, intr-adevar, Honorius este un mincinos si un om lipsit de decenta, care inseala cu buna stiinta oamenii, cu scopul precis de a se pune in avantaj. Toate bune si frumoasa pana aici, chiar ma bucuram ca s-a gasit in sfarsit cineva care sa mai puna la locul lor toate pretentiile pseudo-aparitiilor gen Honorius. Socul a venit insa cand am citit o serie de comentarii imbecile de pe blogul respectiv (prea multe, din pacate). Acei comentatori s-au gasit sa ne lumineze: de fapt Bucurenci este invidios pentru ca Honorius chiar este foarte capabil, facultatea pe care a facut-o chiar este cea mai buna pentru ca, nu-i asa, e din US, ce conteaza ca nu e chiar prima ci a 40-a, pana la urma Bucurenci, si toti cei care ii tin partea, nu pot spune despre scoala respectiva pentru ca sunt pe plaiuri mioritice. Si, mai presus de toate, am regasit obsesia romanului: domne, Honorius vorbeste bine. Pai da, si ce? Parafrazand un alt comentator de acolo: vorbeste bine dar spune prostii, ne arunca praf in ochi. Pentru ca, dupa cum era de asteptat, au fost si destui comentatori care impartaseau parerea autorului. Totusi, gustul rau ramane: prea multe comentarii in care autorul era acuzat de rea-vointa, fondul problemei era sarit.
Concluzia e ca m-am saturat sa aud de astfel de oameni, care si-au cumparat un CV, venind si tinandu-ne lectii despre educatie, despre viitor, despre orice. Ma bucur ca juniorul a pierdut alegerile, ar fi fost o rusine sa avem asa ceva in Parlament (desi, la o analiza mai atenta, deja Parlamentul e destul de rusinos si fara el). In plus m-am saturat si de oamenii care inghit pe nerasuflate ceea ce li se serveste la televizor sau in ziare, care nu au idee despre ce vorbesc, dar totusi pretind ca inteleg, care nu au alte argumente decat cele provenind din clisee.
Ceea ce a facut Bucurenci e admirabil, mai ales ca s-a expus unor comentarii in care a fost facut cu ou si cu otet. Demersul sau nu mi se pare un gest facut din rautate, cum a fost acuzat, ci dimpotriva: mi se pare un gest facut din responsabilitate! Este chiar un gest foarte necesar...
P.S.: o sa vina si postul despre Londra.... e in curs de scriere.
Apr 8, 2010
Pe scurt
Dupa aproape o luna de la ultimul post, seria "Pe scurt" revine :). De altfel, cum a trecut atat de multa vreme, nici nu puteam povesti altfel decat pe scurt ceea ce am mai facut. Totusi nu voi acoperi toata aceasta perioada in acest post, urmand sa revin mai in detaliu asupra zilelor din jurul Pastelui, cand am vizitat Londra.
- La sfarsitul lunii martie am vizitat expozitia de arta islamica Schätze des Aga Khan Museum. Meisterwerke der islamischen Kunst, prezentata la muzeul Martin Gropius Bau. Am mai spus pe blog ca de cand am citit romanul Ma numesc Rosu, al lui Pamuk, am devenit foarte interesat de arta islamica, mai ales de miniaturi. Si pot spune ca expozitia temporara prezentata la Berlin, si care va deveni expozitie permanenta la Toronto, mi-a satisfacut intru totul interesul. Am vazut, pe langa miniaturi, si exemple de caligrafie, de arta murala, de sculptura, dar si haine de ceremonie din secolele trecute din tarile islamice. Am plecat incantati!
- Tot cam atunci am aflat ca ne vom face din nou vacanta de vara (de fapt o parte din ea) in Azore! Am profitat de faptul ca voi merge acolo sa prezint o lucrare la o conferinta, si ne-am facut planurile pentru o sedere de doua saptamani pe insula Sao Miguel, si speram sa vedem mult mai multe lucruri decat am vazut in sederea anterioara.
- Am mai descoperit cateva restaurante foarte bune, situate in preajma casei noastre: unul portughez, Luisada, unul frantuzesc, Piaf, si unul grecesc, al carui nume nu mi-l aduc aminte, dar care e situat tot pe Ku'Damm, in apropierea celui portughez. La cel frantuzesc am vazut o super faza, la o masa de langa noi: doua rusoaice mai in varsta, dar cu comportament de pustoaice, care comandasera si conusmasera o gramada de chestii (si, implicit, cred ca aveau o nota de plata maricica), au tinut neaparat sa iasa in evidenta: dupa ce au platit au chemat pe rand fiecare chelner din restaurant pentru a-l "tipuii". Astfel, o intreaga procesiune de chelneri s-a format pe langa noi, fiecare primind un premiu dupa performante: seful de sala 10 euro, restul cate 5. Nu mai povestesc cum se grabeau la sfarsit sa le tina hainele celor doua, sa le deschida usile, si sa le invite sa revina :)
- Chiar inainte sa plecam la Londra, am trecut printr-o serie de emotii legate de operatia Calinei. Mai precis, a fost nevoie sa faca din nou o serie de radiografii, iar doctorul de la radiologie si responsabilul cu gimnastica de recuperare au observat ca nu s-a inceput inca vindecarea osului care a fost taiat. Deja ne gandeam serios sa anulam plecarea! Din fericire, doctorul care a facut operatia ne-a linistit: se pare ca e normal sa fie asa, avand in vedere ca osul a fost practic sectionat; va mai dura destul de mult pana se va suda. In rest totul arata foarte bine, si el era foarte increzator ca operatia a reusit cu totul.
- In rest nu am mai facut mare lucru: Calina a "gravitat" intre serviciu si gimnastica, iar eu am tot scris la niste articole.
- Sa nu uit, si acest blog, ca si cel "profesional", va folosi serviciile Summify. Pare un tool reusit, pe care il recomand!
Mar 17, 2010
Berlin Multi-Kulti
Weekendul care a trecut a fost extrem de interesant din punctul de vedere al vietii noastre sociale.
Startul a fost dat vineri cand am fost sa ma tund (Florin rezolvase de mai multa vreme problema, caci nici nu era prea greu: a devenit clientul unui frizer de langa casa). Dupa indelungi ezitari si cautari complexe, dupa aproape sase ani de lasat pe mana aceluiasi om, am reusit sa gasesc "tunseorul" potrivit. "Freza" e ok, felul in care a taiat parul e extrem de interesant, insa probabil ca fiind prima experienta, eu am fost mai rezervata in a cere ceva foarte extravagant si el mai retinut in a executa din proprie initiativa asa ceva. "Tunseurul" este un cunoscut make-up artist si hairstylist, avand in palmares machiajele si coafurile pentru multe din spectacolele de la opera. Chiar si el arata intr-un fel deosebit, nu imi dau seama daca nu cumva era chiar machiat.
Sambata seara am fost invitati de o prietena din Berlin la un concert rock. Formatia Tito & Tarantula, cunoscuta mai ales pentru hitul After Dark, din coloana sonora a filmului From Dusk Till Dawn. Evenimentul a avut loc in Kreuzberg, in SO36 cel mai vechi club de rockeri din Berlinul de Vest. Locul era o hala, nici macar foarte mare; spectaculoasa era insa lumea venita la concert... eu nu am vazut diversitate mai mare de oameni ca acolo in viata mea. De la mosi care pupau cu foc niste babe babe, rockeri "jegosi", drogati terminati, rockeri spalati dar cu par foarte lung si datatori din cap, pana oameni la costum de 40-45 de ani sau pusti de 15-19 ani; absolut orice categorie sociala si de varsta era bine reprezentata. Ca si la alte concerte la care am fost, si aici ne-au controlat gentile la intrare, insa, de aceasta data cautau nu camere foto ci arme! Muzica si atmosfera nu au fost exact pe gustul meu, recunosc, preferintele mele indreptindu-se mai degraba catre pop-rock, insa a fost o seara foarte, foarte interesanta. Pe de alta partea, lui Florin i-a placut destul de mult concertul. Apoi am mai fost la o bautura intr-un bar din zona. Nu as rezista la o viata cu multe astfel de evenimente, insa, una peste alta, mi-a placut.
Duminica, trezindu-ne tarziu si cam daramati, am mers sa luam un Sunday Brunch in Schöneberg, un cartier linistit aproape de casa noastra, dupa care pentru "cilaut" (sau chill out, pentru cei mai pretentiosi) ne-am prezentat, pe seara, la Filarmonica din Gendarmenmarkt la un concert de muzica clasica, din perioada romantica a muzicii germane: Carl Maria von Weber, Richard Wagner si Robert Schumann. Aici, mai nimic multi-kulti, insa foarte placut si relaxant.
De atunci, doar inca o saptamana de lucru, cu prea putin timp de scris pe blog. Va urma!
Startul a fost dat vineri cand am fost sa ma tund (Florin rezolvase de mai multa vreme problema, caci nici nu era prea greu: a devenit clientul unui frizer de langa casa). Dupa indelungi ezitari si cautari complexe, dupa aproape sase ani de lasat pe mana aceluiasi om, am reusit sa gasesc "tunseorul" potrivit. "Freza" e ok, felul in care a taiat parul e extrem de interesant, insa probabil ca fiind prima experienta, eu am fost mai rezervata in a cere ceva foarte extravagant si el mai retinut in a executa din proprie initiativa asa ceva. "Tunseurul" este un cunoscut make-up artist si hairstylist, avand in palmares machiajele si coafurile pentru multe din spectacolele de la opera. Chiar si el arata intr-un fel deosebit, nu imi dau seama daca nu cumva era chiar machiat.
Sambata seara am fost invitati de o prietena din Berlin la un concert rock. Formatia Tito & Tarantula, cunoscuta mai ales pentru hitul After Dark, din coloana sonora a filmului From Dusk Till Dawn. Evenimentul a avut loc in Kreuzberg, in SO36 cel mai vechi club de rockeri din Berlinul de Vest. Locul era o hala, nici macar foarte mare; spectaculoasa era insa lumea venita la concert... eu nu am vazut diversitate mai mare de oameni ca acolo in viata mea. De la mosi care pupau cu foc niste babe babe, rockeri "jegosi", drogati terminati, rockeri spalati dar cu par foarte lung si datatori din cap, pana oameni la costum de 40-45 de ani sau pusti de 15-19 ani; absolut orice categorie sociala si de varsta era bine reprezentata. Ca si la alte concerte la care am fost, si aici ne-au controlat gentile la intrare, insa, de aceasta data cautau nu camere foto ci arme! Muzica si atmosfera nu au fost exact pe gustul meu, recunosc, preferintele mele indreptindu-se mai degraba catre pop-rock, insa a fost o seara foarte, foarte interesanta. Pe de alta partea, lui Florin i-a placut destul de mult concertul. Apoi am mai fost la o bautura intr-un bar din zona. Nu as rezista la o viata cu multe astfel de evenimente, insa, una peste alta, mi-a placut.
Duminica, trezindu-ne tarziu si cam daramati, am mers sa luam un Sunday Brunch in Schöneberg, un cartier linistit aproape de casa noastra, dupa care pentru "cilaut" (sau chill out, pentru cei mai pretentiosi) ne-am prezentat, pe seara, la Filarmonica din Gendarmenmarkt la un concert de muzica clasica, din perioada romantica a muzicii germane: Carl Maria von Weber, Richard Wagner si Robert Schumann. Aici, mai nimic multi-kulti, insa foarte placut si relaxant.
De atunci, doar inca o saptamana de lucru, cu prea putin timp de scris pe blog. Va urma!
Mar 1, 2010
Filme, Filme, Filme
Abia ce s-a terminat festivalul de film Berlinale, si seria mea de posturi despre acest eveniment, ca deja revin cu un nou post despre filme. In "episodul" de astazi, filmele vazute in weekend: Shutter Island, Up in the Air si Sherlock Holmes.
O sa incep spunand doua vorbe despre cinematograful in care am vazut aceste filme: CineStar din Potsdamer Platz. Acesta este un cinematograf destul de modern, care aduce cumva aminte cumva de cele din mallurile din Bucuresti, fiind insa mult mai civilizat. Am mers in toate cazurile la proiectiile variantelor originale ale filmelor (in engleza, fara subtitrari sau dublaj in germana), si o consecinta a fost ca salile erau destul de goale (pana la urma neamtul, cat ar fi el de cinefil, prefera o varianta in limba sa). Una peste alta o experienta placuta! Dar, cu ocazia asta mi-am dat seama cat de mult inseamna sa vezi un film intr-o sala plina (si civilizata!): chiar ai impresia ca participi la un eveniment, la un spectacol, senzatie pe care nu ti-o poate da un film vazut la TV, pe calculator, pe DVD, sau, din pacate, intr-o sala fara prea multi spectatori. Nu mai spun si de faptul ca aplauzele de la sfarsitul unui film de festival mi s-au parut extrem de bine-venite, chiar daca in facultate radeam cu gura pana la urechi de cei care aplauda la filme.
Si acum despre filme, in ordinea in care le-am vazut. Primul a fost Shutter Island, care a facut parte si din selectia oficiala a Berlinalei, fara a participa insa in competitie. Filmul este un thriller destul de clasic, regizat de Martin Scorsese, si avand o distributie impresionanta: Leondardo di Caprio, Mark Rufallo, Ben Kingsley, Max von Sidow. Am fost singur la acest film, Calina neapreciind prea mult stilul lui Scorsese. Foarte important este sa nu cautati sa aflati prea multe despre film inainte de a merge la el! Este o poveste misterioasa, captivanta, plina de rasturnari (nu vei intelege total actiunea pana la ultima replica), care din pacate a fost desconspirata in totalitate pe net (bine ca n-am cautat inainte sa merg la film); si, din pacate, odata ce stii toata povestea, filmul nu te mai poate incanta decat ca act artistic, nu si prin actiunea sa. Nu voi discuta mai mult subiectul filmului; mai bine vedeti un trailer. Personajele sunt bine trasate, profunde, iar rasturnarile de situatie le pun si mai mult in evidenta complexitatea. Concluzia mea este ca e un film foarte bun, si foarte bine facut. Regia este excelenta, accentuand mult tensiunea si misterul din film; un rol mare in aceasta directie il are insa si muzica, foarte potrivita cu filmul, cu toate ca e doar o colectie de piese existente, clasice (soundtrack-ul nu contine nici o piesa facuta special pentru film). Jocul actorilor este de asemenea excelent: mi s-a confirmat faptul ca di Caprio este un actor mare (iar colaborarile sale cu Scorsese accentueaza calitatile actorului), Kingsley si von Sidow fac roluri memorabile; totusi a existat si o surpriza (foarte placuta): Mark Rufallo, pe care eu il vedeam ca un specialist al comediilor usurele, joaca foarte bine in acest film, intr-un rol dificil. Am avut o discutie despre film cu Robert (Robynete), care a vazut si el in weekend filmul. Mai precis el observase mai multe scapari tehnice (o parte le vazusem si eu); impresia mea este ca unele dintre scapari sunt indicii in favoarea finalului filmului, dar, ce e drept, multe dintre ele par sa fie doar scapari :) Totusi nu afecteaza imaginea de ansamblu: filmul te prinde, te duce in mijlocul povestii, si nu ai nici un pic impresia de artificial, de neautenticitate. Ma bucur ca am reusit sa vad filmul, dupa ce la festival nu prinsesem bilete pentru el.
Pentru al doilea film mi s-a alaturat si Calina. Up in the Air nu prea poate fi incadrat clar intr-o categorie. Are parti de comedie, are parti de drama, are parti de film de dragoste, sau chiar si de film de familie. Regizat de Jason Reitman (nominalizat la Premiile Oscar pentru regie), filmul il are in prim plan de George Clooney, sustinut excelent de Vera Farmiga si Anna Kendrick (toti trei fiind nominalizati la Premiile Oscar pentru rolurile facute aici); de altfel, pelicula are deja un palmares impresionant, si cred ca va mai aduna ceva premii. Cateva cuvinte despre poveste. Eroul principal este un specialist in disponibilizari, a carui viata se desfasoara mai mult in avion, al carui scop in viata este sa zboare zece milioane de mile, ale carui interactiuni cu oamenii sunt pe principiul ca orice relatie, orice posesiune, de fapt orice este o greutate pe care trebuie sa o cari in spate, si care te incomodeaza, si la care ar trebui sa renunti. In film vedem o perioada ceva mai zbuciumata din viata acestui tip, cand principiile lui se clatina serios. Mai departe, veti vedea in film. Concluzia e ca e un film bun, captivant, amuzant, placut. Glumind, dar doar putin, cred ca ar trebui vazut si de catre prea multii activisti din mediul corporatist, pentru ca sunt surprinse o gramada din ceea ce eu consider ca trasaturi esentiale, si mai ales lipsuri esentiale, ale acestor oameni. Actorii joaca foarte bine, regia e buna, scenariul la fel. Remarcabil mi se pare felul in care George Clooney reuseste sa ne faca sa simpatizam un personaj aproiori antipatic (macar prin natura muncii sale, daca nu si prin principii). Tot foarte buna este si coloana sonora. Sunt curios ce va face la Oscaruri, unde are sase nominalizari la cele mai importante categorii, inclusiv pentru cel mai bun film. Si in cazul acestui film sunt multumit ca l-am vazut!
In fine, Sherlock Holmes, in viziunea Guy Ritchie. Daca ar fi sa descriu filmul pe scurt as spune ca nu e prost. Dar asta nu este, evident, ceva pozitiv. Povestea e cam penibila, un amestec de mister cu misticism, cu multe scene de "super actiune", multe ingrediente comice si un background in care apar si ceva povesti timide de dragoste. As zice ca e o amestecatura care arata cumva bine, te prinde partial, dar care, la un moment dat, pare ca are exagerat de multe ingrediente. Personajele par caricaturale, imaginile despre Londra la fel, ceea ce da o pronuntata nuanta de comedie, dar poate provoca si destule frustrari fanilor variantei clasice de Sherlock Holmes. Oricum, si in aceasta varianta, detectivul isi pastreaza spiritul de observatie si deductiile logice ascutite; si, pana la urma, asta il definea pe Sherlock Holmes. Referitor la personaje, este foarte bun jocul celor doi actori principali: Robert Downey Jr. (un Sherlock ce pare genial, dar inadaptat la convenientele sociale, la viata din jur) si Jude Law (un Dr. Watson cumva scortos, care incearca sa il aduca pe Sherlock in normalitate, dar sfarseste= atras in aventurile acestuia). Felul in care e facut filmul impresioneaza: o realizare tehnica excelenta, imagini memorabile, costume foarte bine realizate, muzica discreta dar care ramane in minte. De altfel, filmul a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru coloana sa sonora, si pentru regia artistica. Deci, pe scurt, ar fi fost un film bun daca avea si un scenariu bun... asa, ramane doar un film despre care nu se poate spune ca e prost. Ca sa citez doi prieteni, Radu zicea ca e un film de pop-corn, iar Alpo l-a definit ca un film de weekend; nici parerea noastra nu e prea departe. Daca mergeti la el, pregatiti-va pentru ceva amuzant, care nu prea va poate provoca intelectual, dar va poate captiva.
Cert e ca Berlinale mi-a redeschis apetitul pentru mers la cinema, si blogul pentru scrisul despre filme. Deci voi merge la filme des, si voi povesti despre ele. Pentru a inlatura insa monotonia, si posturile prea lungi, voi mai povesti, in curand, si despre ce am mai facut in rest in Berlin.
O sa incep spunand doua vorbe despre cinematograful in care am vazut aceste filme: CineStar din Potsdamer Platz. Acesta este un cinematograf destul de modern, care aduce cumva aminte cumva de cele din mallurile din Bucuresti, fiind insa mult mai civilizat. Am mers in toate cazurile la proiectiile variantelor originale ale filmelor (in engleza, fara subtitrari sau dublaj in germana), si o consecinta a fost ca salile erau destul de goale (pana la urma neamtul, cat ar fi el de cinefil, prefera o varianta in limba sa). Una peste alta o experienta placuta! Dar, cu ocazia asta mi-am dat seama cat de mult inseamna sa vezi un film intr-o sala plina (si civilizata!): chiar ai impresia ca participi la un eveniment, la un spectacol, senzatie pe care nu ti-o poate da un film vazut la TV, pe calculator, pe DVD, sau, din pacate, intr-o sala fara prea multi spectatori. Nu mai spun si de faptul ca aplauzele de la sfarsitul unui film de festival mi s-au parut extrem de bine-venite, chiar daca in facultate radeam cu gura pana la urechi de cei care aplauda la filme.
Si acum despre filme, in ordinea in care le-am vazut. Primul a fost Shutter Island, care a facut parte si din selectia oficiala a Berlinalei, fara a participa insa in competitie. Filmul este un thriller destul de clasic, regizat de Martin Scorsese, si avand o distributie impresionanta: Leondardo di Caprio, Mark Rufallo, Ben Kingsley, Max von Sidow. Am fost singur la acest film, Calina neapreciind prea mult stilul lui Scorsese. Foarte important este sa nu cautati sa aflati prea multe despre film inainte de a merge la el! Este o poveste misterioasa, captivanta, plina de rasturnari (nu vei intelege total actiunea pana la ultima replica), care din pacate a fost desconspirata in totalitate pe net (bine ca n-am cautat inainte sa merg la film); si, din pacate, odata ce stii toata povestea, filmul nu te mai poate incanta decat ca act artistic, nu si prin actiunea sa. Nu voi discuta mai mult subiectul filmului; mai bine vedeti un trailer. Personajele sunt bine trasate, profunde, iar rasturnarile de situatie le pun si mai mult in evidenta complexitatea. Concluzia mea este ca e un film foarte bun, si foarte bine facut. Regia este excelenta, accentuand mult tensiunea si misterul din film; un rol mare in aceasta directie il are insa si muzica, foarte potrivita cu filmul, cu toate ca e doar o colectie de piese existente, clasice (soundtrack-ul nu contine nici o piesa facuta special pentru film). Jocul actorilor este de asemenea excelent: mi s-a confirmat faptul ca di Caprio este un actor mare (iar colaborarile sale cu Scorsese accentueaza calitatile actorului), Kingsley si von Sidow fac roluri memorabile; totusi a existat si o surpriza (foarte placuta): Mark Rufallo, pe care eu il vedeam ca un specialist al comediilor usurele, joaca foarte bine in acest film, intr-un rol dificil. Am avut o discutie despre film cu Robert (Robynete), care a vazut si el in weekend filmul. Mai precis el observase mai multe scapari tehnice (o parte le vazusem si eu); impresia mea este ca unele dintre scapari sunt indicii in favoarea finalului filmului, dar, ce e drept, multe dintre ele par sa fie doar scapari :) Totusi nu afecteaza imaginea de ansamblu: filmul te prinde, te duce in mijlocul povestii, si nu ai nici un pic impresia de artificial, de neautenticitate. Ma bucur ca am reusit sa vad filmul, dupa ce la festival nu prinsesem bilete pentru el.
Pentru al doilea film mi s-a alaturat si Calina. Up in the Air nu prea poate fi incadrat clar intr-o categorie. Are parti de comedie, are parti de drama, are parti de film de dragoste, sau chiar si de film de familie. Regizat de Jason Reitman (nominalizat la Premiile Oscar pentru regie), filmul il are in prim plan de George Clooney, sustinut excelent de Vera Farmiga si Anna Kendrick (toti trei fiind nominalizati la Premiile Oscar pentru rolurile facute aici); de altfel, pelicula are deja un palmares impresionant, si cred ca va mai aduna ceva premii. Cateva cuvinte despre poveste. Eroul principal este un specialist in disponibilizari, a carui viata se desfasoara mai mult in avion, al carui scop in viata este sa zboare zece milioane de mile, ale carui interactiuni cu oamenii sunt pe principiul ca orice relatie, orice posesiune, de fapt orice este o greutate pe care trebuie sa o cari in spate, si care te incomodeaza, si la care ar trebui sa renunti. In film vedem o perioada ceva mai zbuciumata din viata acestui tip, cand principiile lui se clatina serios. Mai departe, veti vedea in film. Concluzia e ca e un film bun, captivant, amuzant, placut. Glumind, dar doar putin, cred ca ar trebui vazut si de catre prea multii activisti din mediul corporatist, pentru ca sunt surprinse o gramada din ceea ce eu consider ca trasaturi esentiale, si mai ales lipsuri esentiale, ale acestor oameni. Actorii joaca foarte bine, regia e buna, scenariul la fel. Remarcabil mi se pare felul in care George Clooney reuseste sa ne faca sa simpatizam un personaj aproiori antipatic (macar prin natura muncii sale, daca nu si prin principii). Tot foarte buna este si coloana sonora. Sunt curios ce va face la Oscaruri, unde are sase nominalizari la cele mai importante categorii, inclusiv pentru cel mai bun film. Si in cazul acestui film sunt multumit ca l-am vazut!
In fine, Sherlock Holmes, in viziunea Guy Ritchie. Daca ar fi sa descriu filmul pe scurt as spune ca nu e prost. Dar asta nu este, evident, ceva pozitiv. Povestea e cam penibila, un amestec de mister cu misticism, cu multe scene de "super actiune", multe ingrediente comice si un background in care apar si ceva povesti timide de dragoste. As zice ca e o amestecatura care arata cumva bine, te prinde partial, dar care, la un moment dat, pare ca are exagerat de multe ingrediente. Personajele par caricaturale, imaginile despre Londra la fel, ceea ce da o pronuntata nuanta de comedie, dar poate provoca si destule frustrari fanilor variantei clasice de Sherlock Holmes. Oricum, si in aceasta varianta, detectivul isi pastreaza spiritul de observatie si deductiile logice ascutite; si, pana la urma, asta il definea pe Sherlock Holmes. Referitor la personaje, este foarte bun jocul celor doi actori principali: Robert Downey Jr. (un Sherlock ce pare genial, dar inadaptat la convenientele sociale, la viata din jur) si Jude Law (un Dr. Watson cumva scortos, care incearca sa il aduca pe Sherlock in normalitate, dar sfarseste= atras in aventurile acestuia). Felul in care e facut filmul impresioneaza: o realizare tehnica excelenta, imagini memorabile, costume foarte bine realizate, muzica discreta dar care ramane in minte. De altfel, filmul a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru coloana sa sonora, si pentru regia artistica. Deci, pe scurt, ar fi fost un film bun daca avea si un scenariu bun... asa, ramane doar un film despre care nu se poate spune ca e prost. Ca sa citez doi prieteni, Radu zicea ca e un film de pop-corn, iar Alpo l-a definit ca un film de weekend; nici parerea noastra nu e prea departe. Daca mergeti la el, pregatiti-va pentru ceva amuzant, care nu prea va poate provoca intelectual, dar va poate captiva.
Cert e ca Berlinale mi-a redeschis apetitul pentru mers la cinema, si blogul pentru scrisul despre filme. Deci voi merge la filme des, si voi povesti despre ele. Pentru a inlatura insa monotonia, si posturile prea lungi, voi mai povesti, in curand, si despre ce am mai facut in rest in Berlin.
Subscribe to:
Posts (Atom)
