Dupa Amy, Berlinale

Dupa cum povesteam intr-un post anterior, joi seara am fost, din nou, la un concert Amy Macdonald. Si, din nou, am plecat foarte multumiti. Mi se pare ca Amy a evoluat fata de concertul din septembrie, isi stapaneste vocea (foarte buna) cu mult mai multa siguranta, improvizeaza, si asa mai departe. In plus, are o noua imagine, care o prinde foarte bine. Melodiile de pe noul album sunt in genul celor de pe This is the Life, dar, de altfel, nici nu mi-as putea-o inchipui pe Amy cantand altceva. Dupa cum spunea si ea, a fost destul de ciudat pentru ca lumea nu stia melodiile, dar una peste alta experienta cu cantecele noi a fost ok. Pe de alta parte, toata lumea a cantat si a sustinut-o la melodii ca This is the Life, Mr. Rock and Roll, Run sau Let's Start a Band.

Dupa o zi de vineri in care ne-am mai odihnit dupa o saptaman obositoare, a urmat vizionarea primelor doua filme de la Berlinale: The Ghost Writer si Eu cand vreau sa fluier, fluier, ambele in competitia oficiala a festivalului, Wettbewerb. Nu o sa detaliez povestea nici unuia dintre cele doua filme, pentru ca sunt de parere ca merita vazute si nu as vrea sa le afectez farmecul; totusi, cei interesati pot citi cate ceva aici, aici sau aici. Noua ne-au placut mult ambele filme, cu un plus totusi pentru thriller-ul lui Polanski.

Pe scurt, la The Ghost Writer mi-au placut felul in care e filmat (cateva imagini iti raman mult timp in minte), regia si scenariul (cu rasturnarile lui de situatie) semnate Roman Polanski si Robert Harris, subiectul (o intriga politica de o oarecare actualitate, insa mai ales ideea de ghost writer, si tot ceea ce presupune aceasta meserie), si, nu in ultimul rand, jocul exceptional al actorilor (mai ales Ewan McGregor, in rolul scriitorului, Olivia Williams, in rolul sotiei ex-prim-ministrului britanic, si Pierce Brosnan, in rolul ex-prim-ministrului). Muzica este foarte potrivita, fiind folosita adesea pentru a sublinia suspansul, si chiar pentru a-l accentua. Filmul nu mi se pare o capodopera, dar mi se pare un candidat puternic pentru Marele Premiu, mai ales in contextul povestii cu Polanski, americanii si elvetienii.

Eu cand vreau sa fluier, fluier este un film fundamental diferit de super-productia lui Polanski. Realizat, probabil, cu un buget mic, cu un grup de actori format in mare parte din ne-profesionisti (multe roluri sunt jucate de detinuti), filmul romanesc reuseste sa iti lase o impresie puternica. Mi-au placut autenticitatea, subiectul (mi se pare ca e nevoie sa ne mai uitam si la ce se intampla la oamenii tineri care ajung in inchisoare, sa vedem de ce ajung acolo, sa vedem ce pot face cand ies, cum se pot reintegra), jocul actoricesc (George Pistereanu, Ana Condeescu, si Mihai Constantin, in rolurile principale), scenariul si, partial, regia (Florin Serban si Catalin Mitulescu). Ideea de a filma totul cu o camera "de umar" este interesanta, da un plus de realism filmului. Pe de alta parte e frustrant sa vezi calitatea foarte proasta a peliculei, concretizata intr-o imagine neclara (parca are purici pe fundal, cu au, din pacate, mai toate filmele romanesti); daca e ceva facut special de autori, imi pare rau, dar mi se pare o idee proasta. Foarte tari sunt dialogurile si, din pacate, traducerea in engleza (noi am avut subtitrare in engleza) distruge mai mult de jumatate din farmecul lor. Desi sunt uneori vulgare, aproape ca nu bagi de seama: sunt autentice, nu sunt cum sunt pentru a iesi in evidenta, ci pentru ca asa trebuie sa fie. Muzica poate deveni agasanta, dar, pana la urma, are o tenta caricaturala: ce pot asculta niste puscariasi?... pai manele... Per total: filmul poate spera la ceva premii, dar depinde destul de mult de cum este el perceput de juriu. Impresia mea a fost ca cine a trait in Romania poate sa il inteleaga, si sa il aprecieze pe de-a-ntregul; cine nu, nu prea...

In loc de concluzie as zice ca ambele filme s-au jucat cu salile pline (chiar la The Ghost Writer nu mai era nici un loc liber), lumea privind festivalul ca pe un mare eveniment (era amuzant sa vezi oameni care au venit doua saptamani in Berlin doar pentru a vedea filme). Ceea ce m-a surprins placut a fost ca la filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier publicul vorbitor de limba romana nu era foarte numeros, pelicula starnind un interes destul de mare printre cei interesati de cinematografie.

In fine, aplaudam (si virtual, dupa ce am facut-o si in sala alaturi de ceilalti spectatori) cele doua filme si sunt convins ca si restul filmelor de la Berlinale ne vor oferi experiente placute.