Weekend tematic: "defectiuni"

Conform traditiei, adica la fel ca anul trecut, operatia mea nu a fost singurul eveniment medical al "sezonului", si Florin a avut o operatie stomatologica vineri. Mai precis si-a scos niste dinti. Zic niste dinti pentru ca trebuia sa fie operat pentru extractia a 2 extra-dinti (din cel de-al treilea rand de dinti) si o masea de minte, insa pana la urma numai un extra-dinte si maseaua de minte au fost scoase. Asa ca, am fost nevoiti sa ne facem provizii de vineri si sa stam in casa amandoi tot weekendul. Acum se pare ca totul este in regula, mai vedem zilele astea.

Pe de alta parte, azi, odata cu incheierea weekendului cu defectiuni, mi-am imbunatatit performantele de deplasare: la gimnastica am mers pe bicicleta 15 minute, si m-am deplasat prin tot cabinetul fara carje. Cu bicicleta, la inceput, a fost foarte, foarte greu, dar apoi mai usor. Iar cu mersul fara carje: senzatia a fost groaznica, din cauza fricii pe care o am. Se pare ca va mai dura cel putin 4 saptamani pana am sa las complet carjele. Maine merg sa ma vada medicul care m-a operat, cu niste radiografii pe care le-am facut azi. Sa speram ca totul este ok.

Berlin - "aroma" anilor '80

Am vrut sa scriu despre asta de mai mult timp, cand am prins, intamplator, pe un post german, o emisiune in care erau invitati membrii formatiei elvetiene Opus, care au si cantat super-hitul lor "Life is life". Azi pe postul Viva la emisiunea "Retro Charts" am vazut clipul melodiei- si da, exista si clip :).

Nu stiu daca cineva isi mai aminteste melodia asta, insa eu de cate ori o aud ma bucur foarte tare. Cred ca aveam aproximativ 4 ani cand ai mei parinti m-au luat, pentru prima si ultima oara, la o petrecere a prietenilor lor. De ce a fost ultima pentru mine? Pentru ca bietii oameni au ascultat toata noaptea, fara oprire, "Life is life". Si sunt convinsa ca nici macar nu era tocmai muzica lor favorita. De ce? Pentru ca asa am vrut eu ... :). Sunt foarte mandra de chestia asta, dat fiind ca nu cred ca acum as mai putea sa conving un grup de oameni sa asculte o melodie non-stop.

Discutand mai demult cu colegii de aici, se pare ca muzica disco-pop a facut parte dintre chestiile care reuseau sa se "scurga" si in est. Oricum ma surprinde foarte tare cat de prezente sunt chestiile in voga in anii '80 aici (ca tot am mai povestit despre Dieter Bohlen). Nu stiu daca este valabil pentru toata Germania sau numai pentru Berlin, insa daca as asocia o perioada de timp fiecarui oras, pentru Berlin e clar: anii '80 mi se par reprezentativi, si cu siguranta nu numai din cauza muzicii. Ma refer, desigur, la anii 80 din vest, si nu la anii 80 din Romania.

Culmea traducerii

... am vazut-o aseara la televizor, pe postul VOX.

Ne uitam la filmul Home Alone 1... Cred ca l-a vazut toata lumea macar de 10 ori :). Bineinteles, filmul era tradus in Germana, dar nu subtitrat, cum ar fi fost de bun-simt, ci dublat - "supra-vorbit". Si astfel am avut ocazia sa ne intalnim cu respectiva culme. Tatal copilului Kevin -cel uitat acasa de familie, la plecarea catre Paris-, un american get-beget, dialogheaza la telefon cu cineva si isi intreaba interlocutorul daca vorbeste engleza "Do you speak English"... traducerea "corecta" a venit "natural" de la actorul german care dubla: "Sprachen Sie Deutsch?".

Sincer, nu pot intelege de ce au tradus asa. Cred ca nu e nimeni atat de idiot incat sa creada ca unor americani aflati la Paris le-ar fi folosit la ceva o persoana care vorbea germana. Iar a incerca sa sugerezi ca intrebarea a fost tradusa asa pentru a arata ca ii interesa sa vorbeasca cu cineva in limba in care vorbeau intre ei, sau in limba lor nativa, e iar o prostie; pana la urma era evident pentru toata lumea ca erau americani care vorbeau engleza.

Pe scurt (despre carti)

In primul rand: La Multi Ani! celor care citesc acest post :)

Pentru ca a fost o perioada de vacanta in care am citit destul de mult, si, totodata, motivat de comentariul lui Catalin de aici, m-am gandit sa mai "recomand" cateva carti. Totusi, imboldul decisiv in a scrie acest post a venit odata cu aflarea unei vesti triste: editura Nemira a dat faliment.

Nemira a fost una dintre primele edituri noi aparute in Romania anilor 90. Inca de la inceput a publicat foarte mult SF, in colectia Nautilus, si cred ca asa s-a si impus ca una dintre editurile importante romanesti. Am citit cu mare placere, inca de pe vremea cand eram in gimnaziu, din colectia respectiva: seria Dune (Frank Herbert), seria Fundatia (Isaac Asimov) sau saga lui Ender (Orson Scott Card), ca sa mentionez doar cateva titluri. Si editura a contiunat sa publice romane SF sau Fantasy remarcabile pana de curand: seria A Song of Ice and Fire (George R. R. Martin), seria Umbra lui Ender (Orson Scott Card), si, ca sa nu ma mai lungesc prea mult, o mare parte din cartile premiate cu Nebula, Hugo sau Locus (si mai vechi si mai noi). E drept ca pe masura ce am mai crescut interesul meu in materie de literatura s-a departat de SF, dar am ramas un cititor fidel al cartilor aparute la Nemira, in colectia respectiva. Apoi, nu trebuie uitate nici alte carti aparute la aceasta editura, dar nu in colectia de SF-uri: imi vine in minte acum mai ales Calatorie la capatul noptii (Louis-Ferdinand Celine) (si multe alte carti ale aceluiasi autor). Nu stiu care sunt motivele care au dus la falimentul editurii (spre exemplu, am remarcat, cu nemultumire, in ultima vreme o scadere a nivelului traducerilor), insa, recunosc, e un moment destul de trist. Practic, Nemira, prin cartile editate, a fost o parte importanta din copilaria si adolescenta mea, si disparitia sa imi lasa o senzatie de gol. Cumva e o senzatie similara cu cea pe care am avut-o la desfiintarea Radio Contact (atunci a fost ceva mai intensa parerea de rau, totusi).

Revenind la lucruri placute, iata si ce mi-a placut din ce am mai citit in ultima vreme (da... mai mult carti de vacanta):

• Drumul (Cormac McCarthy): O carte despre un om si copilul sau, aflati pe drum intr-o lume post-apocaliptica. In esenta e vorba despre singuratatea celor doi, despre legatura dintre ei, despre supravietuire intr-o lume potrivnica, violenta, distrusa si distrugatoare (daca stai sa te gandesti e o imagine in culori foarte tari a lumii in care traim). O recomand cu caldura, un argument in plus in favoarea ei fiind si acela ca a primit Premiul Pulitzer pentru fictiune in 2007. Se pare ca exista si o ecranizare a cartii, care va fi lansata in Europa anul asta, dar nu sunt sigur ca vreau sa o vad, mai ales pentru ca sunt convins ca puterea si intelesul scenelor din carte au fost mult diminuate. De altfel, McCarthy a scris si romanul No Country for Old Men, a carui ecranizare nu mi-a placut deloc.
  
• Pillars of Earth (Ken Follett): Un roman istoric amplu despre constructia unei catedrale intr-un oras din Anglia secolelor 11-12, cu o actiune antrenanta, scris bine. Si, mai ales, fara nici un fel de misticism ieftin in el. Desi povestea se intinde pe o perioada destul de lunga, si "distributia" e formata din multe personaje, cartea este usor de urmarit, nu e incarcata, si este, in opinia mea, o lectura foarte placuta.
  
• Cruciada Masinilor (Brian Herbert si Kevin Anderson): Stiu, are un titlu absolut stupid. E volumul al doilea din seria Legendele Dunei, un fel de preistorie a universului Dune, intre Jihadul Butlerian si Batalia Corrinului. O carte SF de aventuri, fara prea mari pretenti si realizari, dar care produce o satisfactie destul de mare fanilor Dune (si eu ma incadrez in acest caz :) ). Am mai citit si cele trei volume Preludiul Dunei, al acelorasi autori, si am avut o senzatie similara. Din pacate nu se poate ridica, nici macar pe alocuri, la nivelul seriei originale.
  
• Rabbit, Run si Rabbit Redux (John Updike): Probabil trebuia sa le citesc mai demult. Nu m-au impresionat cu nimic (desi sunt un mare fan al literaturii americane din secolul 20), doar stilul autorului mi s-a parut remarcabil. Deci nu zic nimic despre ele. Daca vreti, cititi aici.
  
• Maestrul de Go si Vechiul oras imperial (Yasunari Kawabata): Le-am citit mai demult (asta toamna), dar vreau totusi sa le recomand. Autorul a primit premiul Nobel in 1968, "for his narrative mastery, which with great sensibility expresses the essence of the Japanese mind.". Si de fapt asta e ceea ce te impresioneaza: scrie foarte expresiv, uneori poetic, foarte sugestiv, foarte subtil, si, in ciuda unei impresii de suprafata, destul de dinamic. Practic ai impresia ca privesti un film desenat cu mare grija, cu multe detalii, cu culori potrivite, a carui actiune curge lin, dar interesant. Mi se pare ca au fost unele dintre cele mai reconfortante lecturi pe care le-am avut.
  

Din ciclul lecturi de avion au mai fost si ultimul roman Dan Brown (ca tot vorbeam de misticism ieftin), si un roman de John Grisham (numit The Associate - tot cu avocati, fara nimic original... un adevarat "thriller legal" de anvergura :) ).

Urmeaza cateva carti de Orhan Pamuk (una dintre revelatiile personale ale ultimului an... am mai scris pe alocuri despre cartile lui, si recomand Ma numesc Rosu si Fortareata Alba), Hertha Muller - Animalul Inimii (mi se pare de bun-simt sa ne intereseze pentru ce a luat Premiul Nobel... si mai suntem si vecini :) ) si, pentru ca tot am inceput cu Nemira, traducerea romaneasca a ultimului volum aparut din A Song of Ice and Fire (A Feast for Crows).