Berlinale 2010: Finalul

Desi postul are un titlu de film prost, gen partea a patra dintr-o trilogie, impresia generala ramasa dupa Festivalul International de Film de la Berlin 2010 este foarte buna! In total am vazut 6 filme: cam putine din pacate, dar nu ne era foarte clar la inceput cum se iau biletele, cand si unde sa vedem filmele, si, mai ales, nu prea aveam timp, Calina fiind toata ziua la serviciu si apoi la gimnastica. Dintre cele sase filme trei au fost foarte bune (The Ghost Writer, Eu cand vreau sa fluier, fluier, si Exit Through The Gift Shop - despre care voi vorbi mai jos), unul a avut momente foarte bune, dar in total nu a fost deosebit (Nine), unul mediu (Portretul luptatorului la tinerete) si unul foarte prost (Mammuth - dupa cum am mai si comentat la alte posturi); despre ultimele doua voi comenta mai pe larg in acest post. Dintre filmele vazute, trei au fost in competitia oficiala, unul in selectia oficiala dar in afara competitiei, unul a fost spectacolul de gala, iar unul intr-una din sectiunile paralele ale festivalului. Premiile s-au anuntat sambata seara, si m-am bucurat mult de rezultatele finale.

Dar sa revenim la filme: voi incepe cu cel care mi-a placut cel mai mult in ultimele doua zile. Exit Through The Gift Shop este un film despre street-art, despre cei care fac asa ceva, si despre lumea lor, realizat de unul dintre cei mai importanti astfel de artisti, Banksy. Pornit aparent ca un documentar despre acest gen de arta, perspectiva se schimba pe masura ce fimul avanseaza, acesta devenind un film despre aparitia unui astfel de artist, lipsit de talent, cu un nume pe masura, Mr. Brainwash, dar cu un foarte mare succes. Pe langa partea de documentar, un crash-course in domeniul street-art-ului, filmul este de fapt o comedie excelenta, si, mai ales, foarte inedit realizata. Si, mai presus de toate, despre realizatorul Banksy nu se stie nimic... Sau, ca sa fiu corect, nimic in afara creatiilor sale extrem de apreciate! Merita citit aici mesajul trimis de Banksy publicului de la Berlinale. Nu spun mai multe despre Exit Through The Gift Shop, pentru ca sunt de parere ca trebuie vazut! Filmul a facut parte din selectia oficiala, dar nu a fost inclus in competitie, probabil pentru ca deja fusese prezentat la festivalul Sundance.

Filmul romanesc Portretul luptatorului la tinerete este un film decent. Ar fi putut fi un film bun. Dar nu este asa pentru ca este foarte lung, si, din pacate, foarte repetitiv. Povestea grupului de partizani anticomunisti, de la inceputul anilor 1950, condus de Ion Gavrila Ogoranu mi s-a parut foarte interesanta. Felul in care este redata mi-a placut: adesea filmul pare un western. Partea care nu mi-a placut este ca la un moment dat pare ca revedem aceleasi secvente din nou si din nou: un partizan este omorat, o sedinta la securitate, un alt partizan omorat, iar o sedinta, etc. Si o tine tot asa 2 ore si jumatate. Mi se pare ca ar purea deveni un foarte bun film de TV, dar spart in 3 episoade. Altfel, te plictiseste, si pe la jumatate pleci din sala. A facut parte din sectiunea Forum si a starnit o mare controversa datorita trecutului legionar si antisemit al eroului principal. Concluzia mea e ca o sa mi-l iau pe DVD cand o sa apara, impreuna cu cele doua filme ce-l vor urma (este prima parte dintr-o trilogie), dar asta mai ales pentru ca ma pasioneaza perioada istorica la care se refera. Ca recomandare, merita vazut mai intai Memorialul Durerii, si apoi trilogia lui Constantin Popescu.

In fine, filmul frantuzesc Mammuth, considerat la un moment dat, prin prisma distributiei, un favorit la premii, a fost o imensa dezamagire. Foarte greu pot gasi ceva ce sa-mi fi placut la acest film (poate doar muzica). Desi trateaza un subiect interesant (un om proaspat iesit la pensie trebuie sa faca rost de o serie de acte pentru a primi o retributie lunara de la stat, si se loveste de birocratie, de diverse strategii ale patronilor care nu platesc taxe, etc.), filmul esueaza penibil. Gandit ca un drum al regasirii identitatii eroului (da, da, e evident, pentru ca acesta pleaca in cautarea actelor pe motocicleta lui antica), filmul pare facut dintr-o serie de mini-povestiri cu o oarecare legatura intre ele, majoritatea gandite, chipurile, pentru a amuza audienta. Partea proasta e ca toate aceste povestiri dezamagesc: in general prin cretinismul si totala lipsa de credibilitate a celor redate, in particular prin vulgaritate. Eroii sunt toti niste oameni foarte prosti, care par ca merita ceea ce li se intampla; nu imi starnesc deloc compasiunea, si nici macar situatiile in care intra nu ma amuza. Finalul pune capac... pacat ca am ramas in sala pana atunci. Realizarea tehnica este de asemenea foarte proasta, combinatia dintre filmatul cu camera de umar si subtitrari fiind ametitor, la propriu; si, din pacate, pelicula folosita ne da o imagine plina de purici. Un film ce mi-a adus amine de filmele romanesti proaste de la inceputul anilor 90.

Cam asta a fost aventura noastra la Berlinale 2010. Pe langa ceea ce am povestit pana acum am mai tras o concluzie: imi place sa scriu despre filme :) Deci, de acum, vor aparea pe blog mai multe povesti despre filme.

Premiile Berlinalei

Asta-seara s-au acordat premiile Berlinalei, la Berlinale Palast. Printre castigatorii celor opt premii (sapte Ursi de Argint si un Urs de Aur) s-a numarat si filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier, la doua categorii: Grand Prix of the Jury, si premiul Alfred Bauer. Palmaresul complet al competitiei poate fi vazut aici; ma bucur ca premiul pentru regie s-a dus la Roman Ploanski, pentru ca The Ghost Writer mi-a placut foarte mult. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat astazi: filmele Berlinalei au fost vizionate de 300.000 de spectatori, un record pentru festivalurile de film.

As mai vrea sa vedem (la cinema, cand/daca or veni, sau pe DVD) filmul rusesc How I Ended this Summer (si el castigator al doi Ursi de Argint) si filmul turcesc Bal (Ursul de Aur). Si de asemenea, cred ca vom vedea in curand (pentru ca e deja anuntat la cinema) Shutter Island, ultimul film al lui Scorsese, prezentat in selectia oficiala, dar in afara competitiei.

Ultimul post pe tema Berlinalei: luni, despre filmul vazut azi, si cele doua pe care le vom vedea maine.

60. Berlinale

Titlul nu este deloc intamplator: dupa cum am mai povestit si in posturile anterioare, anul acesta este cea de-a 60-a editie a Berlinalei (sau, in germana, 60. Berlinale). In consecinta, aseara a avut loc in Friedrichstadtpalast o proiectie speciala a filmului musical Nine, pentru a marca aceasta aniversare. Voi povesti ceva mai multe despre acest eveniment, la care am avut si noi bilete, mai incolo; acum prefer sa va dau cateva informatii despre cum a aparut si ce inseamna Berlinale (avand ca principala referinta cartea The Berlinale, The Festival, scrisa de Peter Cowie, cu o introducere de Michel Ciment, aparuta anul acesta la editura Bertz+Fischer Verlag, Berlin).

Evident, nu e greu de dedus, prima editie a festivalului a avut loc in anul 1951. Contextul era unul destul de tulbure: la o perioada scurta dupa cel de-al doilea razboi mondial, Germania de Vest era inca intr-o perioada de criza adanca. Intr-un oras cu foare multi someri, cu zeci de mii de oameni fara case, plin de ruine, era destul de greu sa mai gasesti resursele, si interesul, pentru organizarea unui eveniment cultural.

Cu toate acestea, avocatul Dr. Alfred Bauer a initiat, cu fonduri infime dar cu sprijinul primarului Ernst Reuter, prima editie a Festivalului de Film din Berlin, dorind sa reaminteasca lumii rolul cultural al acestui oras. Dupa cum se mentioneaza in introducerea cartii pe care am citat-o mai sus, este remarcabil cum un festival care nu a fost pornit dintr-un gest politic (dupa cum se pare ca au aparut festivalurile de la Venetia -initiat de fascisti- si Cannes -raspunsul unei tari democratice la festivalul venetian), Berlinala a devenit in timp un spatiu care a gazduit importante dezbateri politice, care a permis artistilor Est-Europeni sa se exprime necenzurati, care a dat ocazia intalnirii intre cultura vestica si cea estica. Intr-un fel era naturala aceasta devenire a festivalului: a inceput in perioada cea mai neagra a Razboiului Rece (cand Europa de Est era inca sub cizma ruseasca, iar in America senatorul McCarthy taia si spanzura, iar in Asia era in plina desfasurare razboiul Coreean), a fost organizat intr-un oras divizat intre puterile vestice si URSS, si care, odata cu construirea zidului, a devenit un simbol al luptei impotriva comunismului si totalitarismului.

Revenind la filme, prima editie a fost deschisa de proiectia filmului Rebecca, de Hitchcock, si a fost primita de public cu un entuziasm nemaiintalnit in lumea festivalelor de film. De altfel, aceasta trasatura se mentine si astazi: Berlinala este festivalul care are cea mai mare deschidere catre public, unde se face cel mai mare numar de proiectii, unde se cumpara cele mai multe bilete (si, asta o spun si dupa ce am stat de trei ori la niste cozi imense pentru a lua bilete), preturile acestora sunt la un nivel foarte accesibil, si, nu in ultimul rand, exista o zi speciala (ultima zi a festivalului) dedicata cinefililor (toate biletele sunt reduse, indiferent de locatia proiectiei, se pot cumpara toate inca din prima zi, se proiecteaza foarte multe filme, la multe dintre cinematografele orasului). Tot orientarea catre public a facut ca in primii cinci ani castigatorii premiilor sa fie alesi prin vot de public. Cu toate acestea, odata cu editia din 1956 si clasificarea festivalului intre cele de categoria A (alaturi de Cannes si Venetia), si-a facut aparitia si Juriul, si premiile au fost acordate de acesta. Inceputurile festivalului au fost marcate de incertitudine: in fiecare an era aleasa alta locatie pentru proiectia filmelor din competitia oficiala, se schimbau sectiunile, nu se gaseau fonduri, etc. Totusi festivalul a rezistat, a crescut ca importanta, si in timp a reusit sa adune si sa premieze filme memorabile: la inceput au fost apreciate mai mult creatiile americane (12 Angry Men, Invitation to the Dance, Richard III), pentru ca apoi europenii sa devina mai prezenti (Wild Strawberries, A bout de souffle, Cul-de-sac, La Notte, dar si mai recentele Arizona Dream, In the Name of the Father sau The People vs. Larry Flint), si, in fine, sa apara si filmele din Asia sau America de Sud (Bushido, Samurai Saga, Susuz Yaz, Central do Brasil sau premiantele ultimilor doi ani Tropa de Elita si La Teta Asustada). Nu mai insist asupra insiruirii exceptionale de staruri (actori, regizori, scenaristi, etc) prezenti cu filmele lor la Berlin - numai enumerarea filmelor de mai sus poate da o imagine destul de clara. Trebuie mentionat insa ca desi constructia Zidului a suspendat in mare masura relatiile Vest-Est, in timp delegatiile estice au continuat sa participe la festival (chiar daca au existat si momente tensionate, cum a fost proiectia filmului The Deer Hunter) pastrandu-se astfel deschisa o linie de comunicatie culturala intre cele doua "jumatati" ale Europei. O lista completa a filmelor ce au primit Ursul de Aur se gaseste aici. Ceea ce se poate observa cu usurinta ca s-au premiat filme cu buget impresionant, dar si filme independente, blockbustere sau filme de nisa, punandu-se in evidenta astfel extraordinara diversitate a festivalului, si vederile foarte largi ale juriului.

In 2000, la peste zece ani de la caderea Zidului, Berlinala si-a gasit o noua casa: Berlinale Palast, in Potsdamer Platz. Aceasta mutare catre est, in centrul orasului, intr-un loc traversat altadata de Zid, dar devenit acum un exemplu de arhitectura moderna, nu a adus numai un acces mult mai usor la facilitati (cinematografe, hoteluri, restaurante) participantilor, ci si mai multa stralucire festivalului.

Ce as mai vrea sa spun este ca experienta din acest an imi dovedeste ca, pe langa filmele din palmares, festivalul ofera o selectie de filme remarcabile (in toate sectiunile, dar si in afara competitiei), si ca merita sa stai mai mult prin cinematografe in cele 10 zile de festival.

In fine, doua vorbe si despre aniversarea celor 60 de editii ale Berlinalei. A fost aleasa pentru acest moment proiectia filmului Nine, un film musical inspirat de creatia lui Fellini 8 1/2, regizat de Rob Marshall, care mai facuse si Chicago. Cu o distributie impresionanta (Daniel Day Lewis, Marion Cotillard, Penelope Cruz, Judy Dench, Sophia Loren, Kate Hudson, dar si Fergie) filmul impresioneaza mai ales prin momentele muzicale (aplaudate ieri puternic de public, chiar in timpul proiectiei), prin jocul actorilor, dar dezamageste prin lipsa consistentei. Pare mai degraba un spectacol de cabaret filmat, o insiruire de clipuri si dansuri cu ceva umplutura intre ele (si asta vine din scenariu, nu din jocul actorilor). Tot o dezamagire a fost si faptul ca nici un star nu si-a facut aparitia, desi fusese anuntat ca mai toti cei din distributia principala vor participa la spectacol. In fine, impresia finala lasata de film e una buna, dar nu exceptionala; pe scurt parerea mea a fost ca lucrurile bune sunt mai multe ca cele rele, si ca filmul pluteste, nu se scufunda.

Ce urmeaza? Azi mai vedem un film frantuzesc, Mammuth, vazut de multi printre favoritii la premii. Apoi, de la ora 19:00 vom urmari la televizor (pe postul 3sat) decernarea premiilor. Maine, in ziua speciala dedicata cinefililor, o sa mai vedem inca doua filme. O ultima impresie despre aceste filme va urma, dar, deja pot zice ca ne dorim ca la anul sa ne luam abonamente pentru toate filmele festivalului, si sa vedem cat mai multe.

Dupa Amy, Berlinale

Dupa cum povesteam intr-un post anterior, joi seara am fost, din nou, la un concert Amy Macdonald. Si, din nou, am plecat foarte multumiti. Mi se pare ca Amy a evoluat fata de concertul din septembrie, isi stapaneste vocea (foarte buna) cu mult mai multa siguranta, improvizeaza, si asa mai departe. In plus, are o noua imagine, care o prinde foarte bine. Melodiile de pe noul album sunt in genul celor de pe This is the Life, dar, de altfel, nici nu mi-as putea-o inchipui pe Amy cantand altceva. Dupa cum spunea si ea, a fost destul de ciudat pentru ca lumea nu stia melodiile, dar una peste alta experienta cu cantecele noi a fost ok. Pe de alta parte, toata lumea a cantat si a sustinut-o la melodii ca This is the Life, Mr. Rock and Roll, Run sau Let's Start a Band.

Dupa o zi de vineri in care ne-am mai odihnit dupa o saptaman obositoare, a urmat vizionarea primelor doua filme de la Berlinale: The Ghost Writer si Eu cand vreau sa fluier, fluier, ambele in competitia oficiala a festivalului, Wettbewerb. Nu o sa detaliez povestea nici unuia dintre cele doua filme, pentru ca sunt de parere ca merita vazute si nu as vrea sa le afectez farmecul; totusi, cei interesati pot citi cate ceva aici, aici sau aici. Noua ne-au placut mult ambele filme, cu un plus totusi pentru thriller-ul lui Polanski.

Pe scurt, la The Ghost Writer mi-au placut felul in care e filmat (cateva imagini iti raman mult timp in minte), regia si scenariul (cu rasturnarile lui de situatie) semnate Roman Polanski si Robert Harris, subiectul (o intriga politica de o oarecare actualitate, insa mai ales ideea de ghost writer, si tot ceea ce presupune aceasta meserie), si, nu in ultimul rand, jocul exceptional al actorilor (mai ales Ewan McGregor, in rolul scriitorului, Olivia Williams, in rolul sotiei ex-prim-ministrului britanic, si Pierce Brosnan, in rolul ex-prim-ministrului). Muzica este foarte potrivita, fiind folosita adesea pentru a sublinia suspansul, si chiar pentru a-l accentua. Filmul nu mi se pare o capodopera, dar mi se pare un candidat puternic pentru Marele Premiu, mai ales in contextul povestii cu Polanski, americanii si elvetienii.

Eu cand vreau sa fluier, fluier este un film fundamental diferit de super-productia lui Polanski. Realizat, probabil, cu un buget mic, cu un grup de actori format in mare parte din ne-profesionisti (multe roluri sunt jucate de detinuti), filmul romanesc reuseste sa iti lase o impresie puternica. Mi-au placut autenticitatea, subiectul (mi se pare ca e nevoie sa ne mai uitam si la ce se intampla la oamenii tineri care ajung in inchisoare, sa vedem de ce ajung acolo, sa vedem ce pot face cand ies, cum se pot reintegra), jocul actoricesc (George Pistereanu, Ana Condeescu, si Mihai Constantin, in rolurile principale), scenariul si, partial, regia (Florin Serban si Catalin Mitulescu). Ideea de a filma totul cu o camera "de umar" este interesanta, da un plus de realism filmului. Pe de alta parte e frustrant sa vezi calitatea foarte proasta a peliculei, concretizata intr-o imagine neclara (parca are purici pe fundal, cu au, din pacate, mai toate filmele romanesti); daca e ceva facut special de autori, imi pare rau, dar mi se pare o idee proasta. Foarte tari sunt dialogurile si, din pacate, traducerea in engleza (noi am avut subtitrare in engleza) distruge mai mult de jumatate din farmecul lor. Desi sunt uneori vulgare, aproape ca nu bagi de seama: sunt autentice, nu sunt cum sunt pentru a iesi in evidenta, ci pentru ca asa trebuie sa fie. Muzica poate deveni agasanta, dar, pana la urma, are o tenta caricaturala: ce pot asculta niste puscariasi?... pai manele... Per total: filmul poate spera la ceva premii, dar depinde destul de mult de cum este el perceput de juriu. Impresia mea a fost ca cine a trait in Romania poate sa il inteleaga, si sa il aprecieze pe de-a-ntregul; cine nu, nu prea...

In loc de concluzie as zice ca ambele filme s-au jucat cu salile pline (chiar la The Ghost Writer nu mai era nici un loc liber), lumea privind festivalul ca pe un mare eveniment (era amuzant sa vezi oameni care au venit doua saptamani in Berlin doar pentru a vedea filme). Ceea ce m-a surprins placut a fost ca la filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier publicul vorbitor de limba romana nu era foarte numeros, pelicula starnind un interes destul de mare printre cei interesati de cinematografie.

In fine, aplaudam (si virtual, dupa ce am facut-o si in sala alaturi de ceilalti spectatori) cele doua filme si sunt convins ca si restul filmelor de la Berlinale ne vor oferi experiente placute. 

Pe scurt

Stiu ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris nimic, imi pare rau, si incerc sa trec in revista in acest post cateva din evenimentele ultimelor zile.

• Calina a inceput de o saptamana si ceva serviciul, dupa doua luni de stat in concediu medical. In consecinta este destul de obosita, pe de o parte pentru ca trebuie sa se readapteze la ritmul de munca, de mers la serviciu, si asa mai departe, dar mai ales pentru ca in trei dintre zilele saptamanii are de facut si gimnastica medicala dupa serviciu, si intr-o zi avem lectia de germana. Cred ca e perioada cea mai dificila de dupa operatie, dar speram sa treaca relativ usor.
• Se pare ca extractiile dentare care mi-au fost facute au avut succes deplin, si acum se vindeca bine totul pe acolo. Din pacate trebuie sa refac operatia facuta anul trecut in tara, pentru ca infectia care trebuia inlaturata atunci nu a fost complet curatata; in fine, sper, si cred, ca aici vor mearge mai bine lucrurile; din cate am inteles, inclusiv procedura aplicata in Germania e ceva mai simpla.
• Sa trecem si la lucruri placute: astazi incepe la Berlin cea de-a 60-a editie a Festivalului anual de film, Berlinala. Dupa ce am stat doua zile la niste cozi infernale, am reusit sa ne luam si noi bilete la cateva filme. Cel mai mult ne-a interesat ultimul film regizat de Polanski, The Ghost Writer; nu am apucat bilete la premiera, dar am gasit a doua zi la un cinematograf din zona noastra, Urania. Un alt film interesant este "documentarul" Exit Through the Gift Shop, regizat de misteriosul artist-grafitti Banksy; am gasit bilete la el pentru ultima zi a festivalului, chiar la cinematograful central Berlinale Palast.  Am mai luat bilete si la Nine, un musical plin de vedete, remake dupa filmul 8 1/2 al lui Fellini; vom merge vinerea viitoare, la Friedrichstadtpalast. Ultimele, dar nu cele din urma, sunt doua filme romanesti: Eu cand vreau sa fluier, fluier (duminica dimineata, la Friedrichstadtpalast), si Portretul luptatorului la tinerete (in ultima zi, la Cubix). Mai erau o gramada de filme interesante, dar fie nu am mai prins bilete, fie nu aveam timp sa mergem la ele; cei interesati de festival pot afla mai multe si de aici. Voi reveni cu povestiri despre "cum a fost la Berlinala" dupa sfarsitul festivalului. 
• Astazi o sa mergem la concert! Reluam bunul obicei de anul trecut, anume de a merge la cat mai multe concerte, cu o artista pe care am mai vazut-o si care ne-a placut mult. Amy Macdonald isi lanseaza noul album printr-un turneu in Europa. Primul single de pe acest album suna foarte bine, si sunt convins ca si de data asta o sa fie un succes mare concertul. Amanunte despre cum a fost vor veni in zilele urmatoare.

Later Edit: Am mai luat bilete la un film: Mammuth pe 20 februarie, la Friedrichstadtpalast. E un film frantuzesc cu Gerard Depardieu si cu Issabelle Adjani, regizat de Gustave de Kervern si Benoit Delepine, care se pare ca mai au la activ niste filme de succes in care abordeaza probleme sociale intr-o nota tragi-comica. Sa vedem!