Premiul Nobel pentru Literatura

... A fost luat de Mario Vargas Llosa in acest an. Este o bucurie foarte mare pentru mine sa vad ca opera scriitorului peruan este rasplatita cu un astfel de premiu. Am citit destul de multe din romanele lui Vargas Llosa, mai ales in perioada facultatii, si pot spune ca, alaturi de Garcia Marquez, este unul dintre scriitorii mei favoriti. O sa mentionez si operele sale care mi-au placut cel mai mult: Razboiul Sfarsitului Lumii, Conversatie la Catedrala sau Sarbatoarea Tapului. O justificare pentru acordarea premiului:

For his cartography of structures of power and his trenchant images of the individual's resistance, revolt, and defeat.

Nimicuri

Da, da, iar nu am scris o perioada lunga. Asta este, si de data asta nici nu promit ca o sa scriu curand. Dar, totusi, am gasit cateva chestii amuzante:

• In primul rand cel mai tare plagiator din informatica teoretica (oare?): Danut Marcu. Am scris de el si pe celalalt blog, si o sa va rog sa comentati acolo, daca aveti ceva de spus :)
• Apoi, un tip care reuseste sa imite destul de multe accente englezesti. Mi-ar fi placut sa il aud rostind: "I'm Duncan Macleod, from the clan Macleod...", dar e tare oricum :)
• Si pentru ca tot suntem la capitolul accente, avem si o trupa din anii 80, din Bayern, care canta folosind dialectul local. Aici este un exemplu.
• Prietenul lui Marucho.
• Iar la sfarsit, trei piese care imi plac mult in ultima vreme: The Killers feat. Lou Reed - Tranquilize, The Who - Baba O'Riley si The Ramones - Rock and Roll Radio.

Concerte

Dupa cum am mai scris, o parte importanta a experientei noastre berlineze este mersul la diverse concerte. Nu o sa mai scriu cronici detaliate despre ce concerte am vazut, ci doar o sa le mentionez pe scurt, cu doua-trei comentarii:
- Gotan Project (Tempodrom) - o formatie (?) care imbina tango-ul cu muzica electronica, intr-un fel foarte autentic. Nu stiam la ce sa ne asteptam, dar ne-a placut mult de tot (in "noi" este inclus si Robynete, de aceasta data).
- Scorpions (O2 World)- pe scurt, a fost "Wind of Change" langa zidul Berlinului.
- Kasabian (Astra Kulturhaus) - revelatia anului, pentru mine. Stiam cateva melodii, dar nu ascultasem nici un album de la inceput pana la sfarsit. Concertul a fost senzational, iar locatia a contribuit mult la aceasta impresie!
- Classic Open Air (Gendarmenmarkt) - am vazut seara dedicata muzicii de film. Ne-am adus aminte de ceva melodii din filme celebre, dar seara a fost, in general, dezamagitoare.

Urmeaza: Gorillaz (cu o formatie de scena care include doi fosti membrii The Clash), Linkin Park, Amy Macdonald (din nou :) ), Roger Waters (care canta The Wall).

Photography Site/Blog

Am aflat despre un site si un blog de fotografie, recent lansate de un fost coleg din timpul olimpiadelor de matematica, Bogdan Grigorescu. Fotografiile de pe site mi-au placut mult, si ma gandesc ca poate o sa isi gaseasca admiratori si printre cei care citesc acest site. Enjoy!

Londra: Contraste

Am promis de ceva vreme ca o sa scriu un post despre Londra, oras pe care l-am vizitat pentru prima oara in weekend-ul prelungit din jurul Pastelui.

Cum nu am gasit timpul sa scriu un post detaliat, si intre timp amintirile s-au mai si estompat, o sa spun pe scurt ce ne-a placut si ce ne-a placut mai putin in scurta noastra excursie. Deci, pe partea pozitiva:
- Hotelul in care am stat (The Chamberlain, in City), barul de la parterul hotelului si toate pub-urile in general, berea.
- Arhitectura cladirilor vechi din Londra este impresionanta. Catedrala St. Paul's, Westminster Abbey, Palatul Westminster sau Parlamentul, cartierul Kensington, Royal Albert Hall, Notting Hill si Portobello Market, Covent Garden, Trafalgar Square, Tower Bridge si Tower of London, sunt numai cateva dintre cladirile/locurile vazute/vizitate, care ne-au impresionat pozitiv.
- Muzeele nationale au intrare libera! Mi se pare un gest de educatie deosebit de eficient sa oferi oamenilor sansa de a vedea tot felul de opere de arta fara sa plateasca.
- Cambridge, cu toate colegiile, mai noi, mai vechi, cu arhitectura traditionala sau nu, cu traditii si povesti, toate interesante. La prima vedere (si cred ca si la o vedere mai aprofundata) mi s-a parut un loc perfect pentru un om interesat in cercetare/educatie.
- Oyster Card.
- Localnicii sunt, in general, foarte eleganti.

Nu mi-au placut:
- Traficul din centrul Londrei. Infernal. Mi-a fost dor de Bucuresti.
- Londra pare o amestecatura, din punct de vedere arhitectural. Ai cladiri vechi langa cladiri noi, cladiri semi-daramate langa cladiri abia construite, unele curate, unele foarte murdare. Stilurile sunt amestecate ca nicaieri altundeva. Daca adaugam la asta lumea foarte diversa de pe strada (oameni foarte saraci, oameni foarte bogati, imbracati in toate felulrile, curat, murdar, purtandu-se in toate felurile) pleci cu impresia ca Londra e un oras al contrastelor.
- Mancarea locala (fish and chips, tot felul de pies, etc.) nu este chiar pe gustul nostru.
- In fine, cumva off topic, cateva vorbe despre serviciile Ryan Air. Mi s-au parut infecte. In primul rand nu se dau locuri la check-in (daca stiam cred ca luam bilete la GermanWings sau Lufthansa, diferenta de pret fiind de pana in 30 de Euro per bilet), si pentru noi asta a fost un mare impediment, avand in vedere starea Calinei: e usor de inteles ca nu prea ne puteam grabi la avion. Din fericire, cei din Berlin ne-au permis sa stam la Priority Queue, dar cei din Londra nu, pentru ca, desi Calina se folosea de carja, nu era in scaun cu rotile... Stewarzii au fost si ei foarte tari: sunt prima companie in care mi s-a atras atentia ca daca nu sunt atent la detaliile de siguranta le vor repeta, si nu decoleaza pana nu e toata lumea atenta. A fost inutil sa ii zic ca le pot spune eu in locul ei, la cat am zburat in ultima vreme... In fine, partea buna e ca am ajuns la timp in ambele zboruri, si asta ne interesa cel mai tare.

Cam atat despre Londra! Cu o mentiune foarte importanta: la intoarcerea in Berlin eram un pic dezamagit de ceea ce am vazut, dar, pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca mi-a placut, de fapt, destul de mult acolo. Imi este clar acum ca mi-as dori sa revin in Londra, si recomand oricui sa viziteze acest oras.

Revenire?

Da, dar in alt format :)

Au trecut mai bine de 3 luni de cand nu am mai scris pe blog-ul asta. Motivele sunt doua (in mare): nu am prea mai avut timp sa scriu si nici nu prea am mai avut inspiratie. Pentru a depasi ambele motive, si pentru a relua activitatea de blogger, o sa regandesc un pic structura posturilor :) Asa ca voi posta in general texte scurte, schematice, si voi intra in detalii doar pe alocuri. V-as ura lectura placuta pe mai departe, dar nu sunt sigur ca mai exista cititori :)

Vorbe

Unul dintre blogurile pe care le am in Reader este cel scris de Dragos Bucurenci. Prima oara am auzit de Dragos cand eram inca in liceu, la Liceul de Informatica Bucuresti (actual Tudor Vianu), prin clasa a10-a sau a11-a. Stiu ca era cu un an mai mic decat noi, si avusese parca un rezultat bun la o olimpiada. Apoi am mai auzit de el de la profa de romana (care nu ii era si lui profa, dar auzise cumva de el) cum ca ar fi un tanar cu o personalitate puternica care se reflecta in opinii pertinente. In fine, amintirile astea vechi sunt cam sterse, si poate un pic amestecate cu alte amintiri ale perioadei respective. Peste cativa ani l-am "reintalnit", si apreciat, ca autor al romanului Real K, pentru ca apoi sa il vad din ce in ce mai des in paginile ziarelor, pe internet, sau la televizor, in general in ipostaza de activist ecologist (sa imi fie scuzata exprimarea seaca). Ca de obicei: cu o personalitate aparte, cu opinii puternice, bine exprimate. Nu am fost intotdeauna de acord cu parerile lui, nu sunt un fan al lui, dar il apreciez.

Pe Honorius Prigoana nu il cunosc mai deloc. L-am vazut de cateva ori la televizor si am citit de cateva ori despre el in ziar. Parerea pe care mi-a facut-o este una foarte proasta. Mi se pare ca e un fanfaron, la fel ca si tatal sau, plin de aere si ifose, foarte convins de valoarea propriilor sale pareri. Dar am avut ocazia sa il cunosc mai bine prin intermediul blogului lui Dragos. Stiam ca tanarul Prigoana a terminat o facultate prin US. Nu imi inchipuiam ca a fost cine stie ce facultate, mai ales ca aveam o impresie deja formata despre el. Dar, surpriza, vine tanarul fost-candidat sa ne spuna ca facultatea respectiva este una dintre cea mai buna scoala de afaceri din Midwest. Fapt demontat cu argumente solide de Bucurenci. Deci, intr-adevar, Honorius este un mincinos si un om lipsit de decenta, care inseala cu buna stiinta oamenii, cu scopul precis de a se pune in avantaj. Toate bune si frumoasa pana aici, chiar ma bucuram ca s-a gasit in sfarsit cineva care sa mai puna la locul lor toate pretentiile pseudo-aparitiilor gen Honorius. Socul a venit insa cand am citit o serie de comentarii imbecile de pe blogul respectiv (prea multe, din pacate). Acei comentatori s-au gasit sa ne lumineze: de fapt Bucurenci este invidios pentru ca Honorius chiar este foarte capabil, facultatea pe care a facut-o chiar este cea mai buna pentru ca, nu-i asa, e din US, ce conteaza ca nu e chiar prima ci a 40-a, pana la urma Bucurenci, si toti cei care ii tin partea, nu pot spune despre scoala respectiva pentru ca sunt pe plaiuri mioritice. Si, mai presus de toate, am regasit obsesia romanului: domne, Honorius vorbeste bine. Pai da, si ce? Parafrazand un alt comentator de acolo: vorbeste bine dar spune prostii, ne arunca praf in ochi. Pentru ca, dupa cum era de asteptat, au fost si destui comentatori care impartaseau parerea autorului. Totusi, gustul rau ramane: prea multe comentarii in care autorul era acuzat de rea-vointa, fondul problemei era sarit.

Concluzia e ca m-am saturat sa aud de astfel de oameni, care si-au cumparat un CV, venind si tinandu-ne lectii despre educatie, despre viitor, despre orice. Ma bucur ca juniorul a pierdut alegerile, ar fi fost o rusine sa avem asa ceva in Parlament (desi, la o analiza mai atenta, deja Parlamentul e destul de rusinos si fara el).  In plus m-am saturat si de oamenii care inghit pe nerasuflate ceea ce li se serveste la televizor sau in ziare, care nu au idee despre ce vorbesc, dar totusi pretind ca inteleg, care nu au alte argumente decat cele provenind din clisee.

Ceea ce a facut Bucurenci e admirabil, mai ales ca s-a expus unor comentarii in care a fost facut cu ou si cu otet. Demersul sau nu mi se pare un gest facut din rautate, cum a fost acuzat, ci dimpotriva: mi se pare un gest facut din responsabilitate! Este chiar un gest foarte necesar...

P.S.: o sa vina si postul despre Londra.... e in curs de scriere.

Pe scurt

Dupa aproape o luna de la ultimul post, seria "Pe scurt" revine :). De altfel, cum a trecut atat de multa vreme, nici nu puteam povesti altfel decat pe scurt ceea ce am mai facut. Totusi nu voi acoperi toata aceasta perioada in acest post, urmand sa revin mai in detaliu asupra zilelor din jurul Pastelui, cand am vizitat Londra.

• La sfarsitul lunii martie am vizitat expozitia de arta islamica Schätze des Aga Khan Museum. Meisterwerke der islamischen Kunst, prezentata la muzeul Martin Gropius Bau. Am mai spus pe blog ca de cand am citit romanul Ma numesc Rosu, al lui Pamuk, am devenit foarte interesat de arta islamica, mai ales de miniaturi. Si pot spune ca expozitia temporara prezentata la Berlin, si care va deveni expozitie permanenta la Toronto, mi-a satisfacut intru totul interesul. Am vazut, pe langa miniaturi, si exemple de caligrafie, de arta murala, de sculptura, dar si haine de ceremonie din secolele trecute din tarile islamice. Am plecat incantati!
• Tot cam atunci am aflat ca ne vom face din nou vacanta de vara (de fapt o parte din ea) in Azore! Am profitat de faptul ca voi merge acolo sa prezint o lucrare la o conferinta, si ne-am facut planurile pentru o sedere de doua saptamani pe insula Sao Miguel, si speram sa vedem mult mai multe lucruri decat am vazut in sederea anterioara.
• Am mai descoperit cateva restaurante foarte bune, situate in preajma casei noastre: unul portughez, Luisada, unul frantuzesc, Piaf, si unul grecesc, al carui nume nu mi-l aduc aminte, dar care e situat tot pe Ku'Damm, in apropierea celui portughez. La cel frantuzesc am vazut o super faza, la o masa de langa noi: doua rusoaice mai in varsta, dar cu comportament de pustoaice, care comandasera si conusmasera o gramada de chestii (si, implicit, cred ca aveau o nota de plata maricica), au tinut neaparat sa iasa in evidenta: dupa ce au platit au chemat pe rand fiecare chelner din restaurant pentru a-l "tipuii". Astfel, o intreaga procesiune de chelneri s-a format pe langa noi, fiecare primind un premiu dupa performante: seful de sala 10 euro, restul cate 5. Nu mai povestesc cum se grabeau la sfarsit sa le tina hainele celor doua, sa le deschida usile, si sa le invite sa revina :)
• Chiar inainte sa plecam la Londra, am trecut printr-o serie de emotii legate de operatia Calinei. Mai precis, a fost nevoie sa faca din nou o serie de radiografii, iar doctorul de la radiologie si responsabilul cu gimnastica de recuperare au observat ca nu s-a inceput inca vindecarea osului care a fost taiat. Deja ne gandeam serios sa anulam plecarea! Din fericire, doctorul care a facut operatia ne-a linistit: se pare ca e normal sa fie asa, avand in vedere ca osul a fost practic sectionat; va mai dura destul de mult pana se va suda. In rest totul arata foarte bine, si el era foarte increzator ca operatia a reusit cu totul.
• In rest nu am mai facut mare lucru: Calina a "gravitat" intre serviciu si gimnastica, iar eu am tot scris la niste articole.
• Sa nu uit, si acest blog, ca si cel "profesional", va folosi serviciile Summify. Pare un tool reusit, pe care il recomand!

Berlin Multi-Kulti

Weekendul care a trecut a fost extrem de interesant din punctul de vedere al vietii noastre sociale.

Startul a fost dat vineri cand am fost sa ma tund (Florin rezolvase de mai multa vreme problema, caci nici nu era prea greu: a devenit clientul unui frizer de langa casa). Dupa indelungi ezitari si cautari complexe, dupa aproape sase ani de lasat pe mana aceluiasi om, am reusit sa gasesc "tunseorul" potrivit. "Freza" e ok, felul in care a taiat parul e extrem de interesant, insa probabil ca fiind prima experienta, eu am fost mai rezervata in a cere ceva foarte extravagant si el mai retinut in a executa din proprie initiativa asa ceva. "Tunseurul" este un cunoscut make-up artist si hairstylist, avand in palmares machiajele si coafurile pentru multe din spectacolele de la opera. Chiar si el arata intr-un fel deosebit, nu imi dau seama daca nu cumva era chiar machiat.

Sambata seara am fost invitati de o prietena din Berlin la un concert rock. Formatia Tito & Tarantula, cunoscuta mai ales pentru hitul After Dark, din coloana sonora a filmului From Dusk Till Dawn. Evenimentul a avut loc in Kreuzberg, in SO36 cel mai vechi club de rockeri din Berlinul de Vest. Locul era o hala, nici macar foarte mare; spectaculoasa era insa lumea venita la concert... eu nu am vazut diversitate mai mare de oameni ca acolo in viata mea. De la mosi care pupau cu foc niste babe babe, rockeri "jegosi", drogati terminati, rockeri spalati dar cu par foarte lung si datatori din cap, pana oameni la costum de 40-45 de ani sau pusti de 15-19 ani; absolut orice categorie sociala si de varsta era bine reprezentata. Ca si la alte concerte la care am fost, si aici ne-au controlat gentile la intrare, insa, de aceasta data cautau nu camere foto ci arme! Muzica si atmosfera nu au fost exact pe gustul meu, recunosc, preferintele mele indreptindu-se mai degraba catre pop-rock, insa a fost o seara foarte, foarte interesanta. Pe de alta partea, lui Florin i-a placut destul de mult concertul. Apoi am mai fost la o bautura intr-un bar din zona. Nu as rezista la o viata cu multe astfel de evenimente, insa, una peste alta, mi-a placut.

Duminica, trezindu-ne tarziu si cam daramati, am mers sa luam un Sunday Brunch in Schöneberg, un cartier linistit aproape de casa noastra, dupa care pentru "cilaut" (sau chill out, pentru cei mai pretentiosi) ne-am prezentat, pe seara, la Filarmonica din Gendarmenmarkt la un concert de muzica clasica, din perioada romantica a muzicii germane: Carl Maria von Weber, Richard Wagner si Robert Schumann. Aici, mai nimic multi-kulti, insa foarte placut si relaxant.

De atunci, doar inca o saptamana de lucru, cu prea putin timp de scris pe blog. Va urma!

Filme, Filme, Filme

Abia ce s-a terminat festivalul de film Berlinale, si seria mea de posturi despre acest eveniment, ca deja revin cu un nou post despre filme. In "episodul" de astazi, filmele vazute in weekend: Shutter Island, Up in the Air si Sherlock Holmes.

O sa incep spunand doua vorbe despre cinematograful in care am vazut aceste filme: CineStar din Potsdamer Platz. Acesta este un cinematograf destul de modern, care aduce cumva aminte cumva de cele din mallurile din Bucuresti, fiind insa mult mai civilizat. Am mers in toate cazurile la proiectiile variantelor originale ale filmelor (in engleza, fara subtitrari sau dublaj in germana), si o consecinta a fost ca salile erau destul de goale (pana la urma neamtul, cat ar fi el de cinefil, prefera o varianta in limba sa). Una peste alta o experienta placuta! Dar, cu ocazia asta mi-am dat seama cat de mult inseamna sa vezi un film intr-o sala plina (si civilizata!): chiar ai impresia ca participi la un eveniment, la un spectacol, senzatie pe care nu ti-o poate da un film vazut la TV, pe calculator, pe DVD, sau, din pacate, intr-o sala fara prea multi spectatori. Nu mai spun si de faptul ca aplauzele de la sfarsitul unui film de festival mi s-au parut extrem de bine-venite, chiar daca in facultate radeam cu gura pana la urechi de cei care aplauda la filme.

Si acum despre filme, in ordinea in care le-am vazut. Primul a fost Shutter Island, care a facut parte si din selectia oficiala a Berlinalei, fara a participa insa in competitie. Filmul este un thriller destul de clasic, regizat de Martin Scorsese, si avand o distributie impresionanta: Leondardo di Caprio, Mark Rufallo, Ben Kingsley, Max von Sidow. Am fost singur la acest film, Calina neapreciind prea mult stilul lui Scorsese. Foarte important este sa nu cautati sa aflati prea multe despre film inainte de a merge la el! Este o poveste misterioasa, captivanta, plina de rasturnari (nu vei intelege total actiunea pana la ultima replica), care din pacate a fost desconspirata in totalitate pe net (bine ca n-am cautat inainte sa merg la film); si, din pacate, odata ce stii toata povestea, filmul nu te mai poate incanta decat ca act artistic, nu si prin actiunea sa. Nu voi discuta mai mult subiectul filmului; mai bine vedeti un trailer. Personajele sunt bine trasate, profunde, iar rasturnarile de situatie le pun si mai mult in evidenta complexitatea. Concluzia mea este ca e un film foarte bun, si foarte bine facut. Regia este excelenta, accentuand mult tensiunea si misterul din film; un rol mare in aceasta directie il are insa si muzica, foarte potrivita cu filmul, cu toate ca e doar o colectie de piese existente, clasice (soundtrack-ul nu contine nici o piesa facuta special pentru film). Jocul actorilor este de asemenea excelent: mi s-a confirmat faptul ca di Caprio este un actor mare (iar colaborarile sale cu Scorsese accentueaza calitatile actorului), Kingsley si von Sidow fac roluri memorabile; totusi a existat si o surpriza (foarte placuta): Mark Rufallo, pe care eu il vedeam ca un specialist al comediilor usurele, joaca foarte bine in acest film, intr-un rol dificil. Am avut o discutie despre film cu Robert (Robynete), care a vazut si el in weekend filmul. Mai precis el observase mai multe scapari tehnice (o parte le vazusem si eu); impresia mea este ca unele dintre scapari sunt indicii in favoarea finalului filmului, dar, ce e drept, multe dintre ele par sa fie doar scapari :) Totusi nu afecteaza imaginea de ansamblu: filmul te prinde, te duce in mijlocul povestii, si nu ai nici un pic impresia de artificial, de neautenticitate. Ma bucur ca am reusit sa vad filmul, dupa ce la festival nu prinsesem bilete pentru el.

Pentru al doilea film mi s-a alaturat si Calina. Up in the Air nu prea poate fi incadrat clar intr-o categorie. Are parti de comedie, are parti de drama, are parti de film de dragoste, sau chiar si de film de familie. Regizat de Jason Reitman (nominalizat la Premiile Oscar pentru regie), filmul il are in prim plan de George Clooney, sustinut excelent de Vera Farmiga si Anna Kendrick (toti trei fiind nominalizati la Premiile Oscar pentru rolurile facute aici); de altfel, pelicula are deja un palmares impresionant, si cred ca va mai aduna ceva premii. Cateva cuvinte despre poveste. Eroul principal este un specialist in disponibilizari, a carui viata se desfasoara mai mult in avion, al carui scop in viata este sa zboare zece milioane de mile, ale carui interactiuni cu oamenii sunt pe principiul ca orice relatie, orice posesiune, de fapt orice este o greutate pe care trebuie sa o cari in spate, si care te incomodeaza, si la care ar trebui sa renunti. In film vedem o perioada ceva mai zbuciumata din viata acestui tip, cand principiile lui se clatina serios. Mai departe, veti vedea in film. Concluzia e ca e un film bun, captivant, amuzant, placut. Glumind, dar doar putin, cred ca ar trebui vazut si de catre prea multii activisti din mediul corporatist, pentru ca sunt surprinse o gramada din ceea ce eu consider ca trasaturi esentiale, si mai ales lipsuri esentiale, ale acestor oameni. Actorii joaca foarte bine, regia e buna, scenariul la fel. Remarcabil mi se pare felul in care George Clooney reuseste sa ne faca sa simpatizam un personaj aproiori antipatic (macar prin natura muncii sale, daca nu si prin principii). Tot foarte buna este si coloana sonora. Sunt curios ce va face la Oscaruri, unde are sase nominalizari la cele mai importante categorii, inclusiv pentru cel mai bun film. Si in cazul acestui film sunt multumit ca l-am vazut!

In fine, Sherlock Holmes, in viziunea Guy Ritchie. Daca ar fi sa descriu filmul pe scurt as spune ca nu e prost. Dar asta nu este, evident, ceva pozitiv. Povestea e cam penibila, un amestec de mister cu misticism, cu multe scene de "super actiune", multe ingrediente comice si un background in care apar si ceva povesti timide de dragoste. As zice ca e o amestecatura care arata cumva bine, te prinde partial, dar care, la un moment dat, pare ca are exagerat de multe ingrediente. Personajele par caricaturale, imaginile despre Londra la fel, ceea ce da o pronuntata nuanta de comedie, dar poate provoca si destule frustrari fanilor variantei clasice de Sherlock Holmes. Oricum, si in aceasta varianta, detectivul isi pastreaza spiritul de observatie si deductiile logice ascutite; si, pana la urma, asta il definea pe Sherlock Holmes. Referitor la personaje, este foarte bun jocul celor doi actori principali: Robert Downey Jr. (un Sherlock ce pare genial, dar inadaptat la convenientele sociale, la viata din jur) si Jude Law (un Dr. Watson cumva scortos, care incearca sa il aduca pe Sherlock in normalitate, dar sfarseste= atras in aventurile acestuia). Felul in care e facut filmul impresioneaza: o realizare tehnica excelenta, imagini memorabile, costume foarte bine realizate, muzica discreta dar care ramane in minte. De altfel, filmul a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru coloana sa sonora, si pentru regia artistica. Deci, pe scurt, ar fi fost un film bun daca avea si un scenariu bun... asa, ramane doar un film despre care nu se poate spune ca e prost. Ca sa citez doi prieteni, Radu zicea ca e un film de pop-corn, iar Alpo l-a definit ca un film de weekend; nici parerea noastra nu e prea departe. Daca mergeti la el, pregatiti-va pentru ceva amuzant, care nu prea va poate provoca intelectual, dar va poate captiva.

Cert e ca Berlinale mi-a redeschis apetitul pentru mers la cinema, si blogul pentru scrisul despre filme. Deci voi merge la filme des, si voi povesti despre ele. Pentru a inlatura insa monotonia, si posturile prea lungi, voi mai povesti, in curand, si despre ce am mai facut in rest in Berlin.

Berlinale 2010: Finalul

Desi postul are un titlu de film prost, gen partea a patra dintr-o trilogie, impresia generala ramasa dupa Festivalul International de Film de la Berlin 2010 este foarte buna! In total am vazut 6 filme: cam putine din pacate, dar nu ne era foarte clar la inceput cum se iau biletele, cand si unde sa vedem filmele, si, mai ales, nu prea aveam timp, Calina fiind toata ziua la serviciu si apoi la gimnastica. Dintre cele sase filme trei au fost foarte bune (The Ghost Writer, Eu cand vreau sa fluier, fluier, si Exit Through The Gift Shop - despre care voi vorbi mai jos), unul a avut momente foarte bune, dar in total nu a fost deosebit (Nine), unul mediu (Portretul luptatorului la tinerete) si unul foarte prost (Mammuth - dupa cum am mai si comentat la alte posturi); despre ultimele doua voi comenta mai pe larg in acest post. Dintre filmele vazute, trei au fost in competitia oficiala, unul in selectia oficiala dar in afara competitiei, unul a fost spectacolul de gala, iar unul intr-una din sectiunile paralele ale festivalului. Premiile s-au anuntat sambata seara, si m-am bucurat mult de rezultatele finale.

Dar sa revenim la filme: voi incepe cu cel care mi-a placut cel mai mult in ultimele doua zile. Exit Through The Gift Shop este un film despre street-art, despre cei care fac asa ceva, si despre lumea lor, realizat de unul dintre cei mai importanti astfel de artisti, Banksy. Pornit aparent ca un documentar despre acest gen de arta, perspectiva se schimba pe masura ce fimul avanseaza, acesta devenind un film despre aparitia unui astfel de artist, lipsit de talent, cu un nume pe masura, Mr. Brainwash, dar cu un foarte mare succes. Pe langa partea de documentar, un crash-course in domeniul street-art-ului, filmul este de fapt o comedie excelenta, si, mai ales, foarte inedit realizata. Si, mai presus de toate, despre realizatorul Banksy nu se stie nimic... Sau, ca sa fiu corect, nimic in afara creatiilor sale extrem de apreciate! Merita citit aici mesajul trimis de Banksy publicului de la Berlinale. Nu spun mai multe despre Exit Through The Gift Shop, pentru ca sunt de parere ca trebuie vazut! Filmul a facut parte din selectia oficiala, dar nu a fost inclus in competitie, probabil pentru ca deja fusese prezentat la festivalul Sundance.

Filmul romanesc Portretul luptatorului la tinerete este un film decent. Ar fi putut fi un film bun. Dar nu este asa pentru ca este foarte lung, si, din pacate, foarte repetitiv. Povestea grupului de partizani anticomunisti, de la inceputul anilor 1950, condus de Ion Gavrila Ogoranu mi s-a parut foarte interesanta. Felul in care este redata mi-a placut: adesea filmul pare un western. Partea care nu mi-a placut este ca la un moment dat pare ca revedem aceleasi secvente din nou si din nou: un partizan este omorat, o sedinta la securitate, un alt partizan omorat, iar o sedinta, etc. Si o tine tot asa 2 ore si jumatate. Mi se pare ca ar purea deveni un foarte bun film de TV, dar spart in 3 episoade. Altfel, te plictiseste, si pe la jumatate pleci din sala. A facut parte din sectiunea Forum si a starnit o mare controversa datorita trecutului legionar si antisemit al eroului principal. Concluzia mea e ca o sa mi-l iau pe DVD cand o sa apara, impreuna cu cele doua filme ce-l vor urma (este prima parte dintr-o trilogie), dar asta mai ales pentru ca ma pasioneaza perioada istorica la care se refera. Ca recomandare, merita vazut mai intai Memorialul Durerii, si apoi trilogia lui Constantin Popescu.

In fine, filmul frantuzesc Mammuth, considerat la un moment dat, prin prisma distributiei, un favorit la premii, a fost o imensa dezamagire. Foarte greu pot gasi ceva ce sa-mi fi placut la acest film (poate doar muzica). Desi trateaza un subiect interesant (un om proaspat iesit la pensie trebuie sa faca rost de o serie de acte pentru a primi o retributie lunara de la stat, si se loveste de birocratie, de diverse strategii ale patronilor care nu platesc taxe, etc.), filmul esueaza penibil. Gandit ca un drum al regasirii identitatii eroului (da, da, e evident, pentru ca acesta pleaca in cautarea actelor pe motocicleta lui antica), filmul pare facut dintr-o serie de mini-povestiri cu o oarecare legatura intre ele, majoritatea gandite, chipurile, pentru a amuza audienta. Partea proasta e ca toate aceste povestiri dezamagesc: in general prin cretinismul si totala lipsa de credibilitate a celor redate, in particular prin vulgaritate. Eroii sunt toti niste oameni foarte prosti, care par ca merita ceea ce li se intampla; nu imi starnesc deloc compasiunea, si nici macar situatiile in care intra nu ma amuza. Finalul pune capac... pacat ca am ramas in sala pana atunci. Realizarea tehnica este de asemenea foarte proasta, combinatia dintre filmatul cu camera de umar si subtitrari fiind ametitor, la propriu; si, din pacate, pelicula folosita ne da o imagine plina de purici. Un film ce mi-a adus amine de filmele romanesti proaste de la inceputul anilor 90.

Cam asta a fost aventura noastra la Berlinale 2010. Pe langa ceea ce am povestit pana acum am mai tras o concluzie: imi place sa scriu despre filme :) Deci, de acum, vor aparea pe blog mai multe povesti despre filme.

Premiile Berlinalei

Asta-seara s-au acordat premiile Berlinalei, la Berlinale Palast. Printre castigatorii celor opt premii (sapte Ursi de Argint si un Urs de Aur) s-a numarat si filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier, la doua categorii: Grand Prix of the Jury, si premiul Alfred Bauer. Palmaresul complet al competitiei poate fi vazut aici; ma bucur ca premiul pentru regie s-a dus la Roman Ploanski, pentru ca The Ghost Writer mi-a placut foarte mult. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat astazi: filmele Berlinalei au fost vizionate de 300.000 de spectatori, un record pentru festivalurile de film.

As mai vrea sa vedem (la cinema, cand/daca or veni, sau pe DVD) filmul rusesc How I Ended this Summer (si el castigator al doi Ursi de Argint) si filmul turcesc Bal (Ursul de Aur). Si de asemenea, cred ca vom vedea in curand (pentru ca e deja anuntat la cinema) Shutter Island, ultimul film al lui Scorsese, prezentat in selectia oficiala, dar in afara competitiei.

Ultimul post pe tema Berlinalei: luni, despre filmul vazut azi, si cele doua pe care le vom vedea maine.

60. Berlinale

Titlul nu este deloc intamplator: dupa cum am mai povestit si in posturile anterioare, anul acesta este cea de-a 60-a editie a Berlinalei (sau, in germana, 60. Berlinale). In consecinta, aseara a avut loc in Friedrichstadtpalast o proiectie speciala a filmului musical Nine, pentru a marca aceasta aniversare. Voi povesti ceva mai multe despre acest eveniment, la care am avut si noi bilete, mai incolo; acum prefer sa va dau cateva informatii despre cum a aparut si ce inseamna Berlinale (avand ca principala referinta cartea The Berlinale, The Festival, scrisa de Peter Cowie, cu o introducere de Michel Ciment, aparuta anul acesta la editura Bertz+Fischer Verlag, Berlin).

Evident, nu e greu de dedus, prima editie a festivalului a avut loc in anul 1951. Contextul era unul destul de tulbure: la o perioada scurta dupa cel de-al doilea razboi mondial, Germania de Vest era inca intr-o perioada de criza adanca. Intr-un oras cu foare multi someri, cu zeci de mii de oameni fara case, plin de ruine, era destul de greu sa mai gasesti resursele, si interesul, pentru organizarea unui eveniment cultural.

Cu toate acestea, avocatul Dr. Alfred Bauer a initiat, cu fonduri infime dar cu sprijinul primarului Ernst Reuter, prima editie a Festivalului de Film din Berlin, dorind sa reaminteasca lumii rolul cultural al acestui oras. Dupa cum se mentioneaza in introducerea cartii pe care am citat-o mai sus, este remarcabil cum un festival care nu a fost pornit dintr-un gest politic (dupa cum se pare ca au aparut festivalurile de la Venetia -initiat de fascisti- si Cannes -raspunsul unei tari democratice la festivalul venetian), Berlinala a devenit in timp un spatiu care a gazduit importante dezbateri politice, care a permis artistilor Est-Europeni sa se exprime necenzurati, care a dat ocazia intalnirii intre cultura vestica si cea estica. Intr-un fel era naturala aceasta devenire a festivalului: a inceput in perioada cea mai neagra a Razboiului Rece (cand Europa de Est era inca sub cizma ruseasca, iar in America senatorul McCarthy taia si spanzura, iar in Asia era in plina desfasurare razboiul Coreean), a fost organizat intr-un oras divizat intre puterile vestice si URSS, si care, odata cu construirea zidului, a devenit un simbol al luptei impotriva comunismului si totalitarismului.

Revenind la filme, prima editie a fost deschisa de proiectia filmului Rebecca, de Hitchcock, si a fost primita de public cu un entuziasm nemaiintalnit in lumea festivalelor de film. De altfel, aceasta trasatura se mentine si astazi: Berlinala este festivalul care are cea mai mare deschidere catre public, unde se face cel mai mare numar de proiectii, unde se cumpara cele mai multe bilete (si, asta o spun si dupa ce am stat de trei ori la niste cozi imense pentru a lua bilete), preturile acestora sunt la un nivel foarte accesibil, si, nu in ultimul rand, exista o zi speciala (ultima zi a festivalului) dedicata cinefililor (toate biletele sunt reduse, indiferent de locatia proiectiei, se pot cumpara toate inca din prima zi, se proiecteaza foarte multe filme, la multe dintre cinematografele orasului). Tot orientarea catre public a facut ca in primii cinci ani castigatorii premiilor sa fie alesi prin vot de public. Cu toate acestea, odata cu editia din 1956 si clasificarea festivalului intre cele de categoria A (alaturi de Cannes si Venetia), si-a facut aparitia si Juriul, si premiile au fost acordate de acesta. Inceputurile festivalului au fost marcate de incertitudine: in fiecare an era aleasa alta locatie pentru proiectia filmelor din competitia oficiala, se schimbau sectiunile, nu se gaseau fonduri, etc. Totusi festivalul a rezistat, a crescut ca importanta, si in timp a reusit sa adune si sa premieze filme memorabile: la inceput au fost apreciate mai mult creatiile americane (12 Angry Men, Invitation to the Dance, Richard III), pentru ca apoi europenii sa devina mai prezenti (Wild Strawberries, A bout de souffle, Cul-de-sac, La Notte, dar si mai recentele Arizona Dream, In the Name of the Father sau The People vs. Larry Flint), si, in fine, sa apara si filmele din Asia sau America de Sud (Bushido, Samurai Saga, Susuz Yaz, Central do Brasil sau premiantele ultimilor doi ani Tropa de Elita si La Teta Asustada). Nu mai insist asupra insiruirii exceptionale de staruri (actori, regizori, scenaristi, etc) prezenti cu filmele lor la Berlin - numai enumerarea filmelor de mai sus poate da o imagine destul de clara. Trebuie mentionat insa ca desi constructia Zidului a suspendat in mare masura relatiile Vest-Est, in timp delegatiile estice au continuat sa participe la festival (chiar daca au existat si momente tensionate, cum a fost proiectia filmului The Deer Hunter) pastrandu-se astfel deschisa o linie de comunicatie culturala intre cele doua "jumatati" ale Europei. O lista completa a filmelor ce au primit Ursul de Aur se gaseste aici. Ceea ce se poate observa cu usurinta ca s-au premiat filme cu buget impresionant, dar si filme independente, blockbustere sau filme de nisa, punandu-se in evidenta astfel extraordinara diversitate a festivalului, si vederile foarte largi ale juriului.

In 2000, la peste zece ani de la caderea Zidului, Berlinala si-a gasit o noua casa: Berlinale Palast, in Potsdamer Platz. Aceasta mutare catre est, in centrul orasului, intr-un loc traversat altadata de Zid, dar devenit acum un exemplu de arhitectura moderna, nu a adus numai un acces mult mai usor la facilitati (cinematografe, hoteluri, restaurante) participantilor, ci si mai multa stralucire festivalului.

Ce as mai vrea sa spun este ca experienta din acest an imi dovedeste ca, pe langa filmele din palmares, festivalul ofera o selectie de filme remarcabile (in toate sectiunile, dar si in afara competitiei), si ca merita sa stai mai mult prin cinematografe in cele 10 zile de festival.

In fine, doua vorbe si despre aniversarea celor 60 de editii ale Berlinalei. A fost aleasa pentru acest moment proiectia filmului Nine, un film musical inspirat de creatia lui Fellini 8 1/2, regizat de Rob Marshall, care mai facuse si Chicago. Cu o distributie impresionanta (Daniel Day Lewis, Marion Cotillard, Penelope Cruz, Judy Dench, Sophia Loren, Kate Hudson, dar si Fergie) filmul impresioneaza mai ales prin momentele muzicale (aplaudate ieri puternic de public, chiar in timpul proiectiei), prin jocul actorilor, dar dezamageste prin lipsa consistentei. Pare mai degraba un spectacol de cabaret filmat, o insiruire de clipuri si dansuri cu ceva umplutura intre ele (si asta vine din scenariu, nu din jocul actorilor). Tot o dezamagire a fost si faptul ca nici un star nu si-a facut aparitia, desi fusese anuntat ca mai toti cei din distributia principala vor participa la spectacol. In fine, impresia finala lasata de film e una buna, dar nu exceptionala; pe scurt parerea mea a fost ca lucrurile bune sunt mai multe ca cele rele, si ca filmul pluteste, nu se scufunda.

Ce urmeaza? Azi mai vedem un film frantuzesc, Mammuth, vazut de multi printre favoritii la premii. Apoi, de la ora 19:00 vom urmari la televizor (pe postul 3sat) decernarea premiilor. Maine, in ziua speciala dedicata cinefililor, o sa mai vedem inca doua filme. O ultima impresie despre aceste filme va urma, dar, deja pot zice ca ne dorim ca la anul sa ne luam abonamente pentru toate filmele festivalului, si sa vedem cat mai multe.

Dupa Amy, Berlinale

Dupa cum povesteam intr-un post anterior, joi seara am fost, din nou, la un concert Amy Macdonald. Si, din nou, am plecat foarte multumiti. Mi se pare ca Amy a evoluat fata de concertul din septembrie, isi stapaneste vocea (foarte buna) cu mult mai multa siguranta, improvizeaza, si asa mai departe. In plus, are o noua imagine, care o prinde foarte bine. Melodiile de pe noul album sunt in genul celor de pe This is the Life, dar, de altfel, nici nu mi-as putea-o inchipui pe Amy cantand altceva. Dupa cum spunea si ea, a fost destul de ciudat pentru ca lumea nu stia melodiile, dar una peste alta experienta cu cantecele noi a fost ok. Pe de alta parte, toata lumea a cantat si a sustinut-o la melodii ca This is the Life, Mr. Rock and Roll, Run sau Let's Start a Band.

Dupa o zi de vineri in care ne-am mai odihnit dupa o saptaman obositoare, a urmat vizionarea primelor doua filme de la Berlinale: The Ghost Writer si Eu cand vreau sa fluier, fluier, ambele in competitia oficiala a festivalului, Wettbewerb. Nu o sa detaliez povestea nici unuia dintre cele doua filme, pentru ca sunt de parere ca merita vazute si nu as vrea sa le afectez farmecul; totusi, cei interesati pot citi cate ceva aici, aici sau aici. Noua ne-au placut mult ambele filme, cu un plus totusi pentru thriller-ul lui Polanski.

Pe scurt, la The Ghost Writer mi-au placut felul in care e filmat (cateva imagini iti raman mult timp in minte), regia si scenariul (cu rasturnarile lui de situatie) semnate Roman Polanski si Robert Harris, subiectul (o intriga politica de o oarecare actualitate, insa mai ales ideea de ghost writer, si tot ceea ce presupune aceasta meserie), si, nu in ultimul rand, jocul exceptional al actorilor (mai ales Ewan McGregor, in rolul scriitorului, Olivia Williams, in rolul sotiei ex-prim-ministrului britanic, si Pierce Brosnan, in rolul ex-prim-ministrului). Muzica este foarte potrivita, fiind folosita adesea pentru a sublinia suspansul, si chiar pentru a-l accentua. Filmul nu mi se pare o capodopera, dar mi se pare un candidat puternic pentru Marele Premiu, mai ales in contextul povestii cu Polanski, americanii si elvetienii.

Eu cand vreau sa fluier, fluier este un film fundamental diferit de super-productia lui Polanski. Realizat, probabil, cu un buget mic, cu un grup de actori format in mare parte din ne-profesionisti (multe roluri sunt jucate de detinuti), filmul romanesc reuseste sa iti lase o impresie puternica. Mi-au placut autenticitatea, subiectul (mi se pare ca e nevoie sa ne mai uitam si la ce se intampla la oamenii tineri care ajung in inchisoare, sa vedem de ce ajung acolo, sa vedem ce pot face cand ies, cum se pot reintegra), jocul actoricesc (George Pistereanu, Ana Condeescu, si Mihai Constantin, in rolurile principale), scenariul si, partial, regia (Florin Serban si Catalin Mitulescu). Ideea de a filma totul cu o camera "de umar" este interesanta, da un plus de realism filmului. Pe de alta parte e frustrant sa vezi calitatea foarte proasta a peliculei, concretizata intr-o imagine neclara (parca are purici pe fundal, cu au, din pacate, mai toate filmele romanesti); daca e ceva facut special de autori, imi pare rau, dar mi se pare o idee proasta. Foarte tari sunt dialogurile si, din pacate, traducerea in engleza (noi am avut subtitrare in engleza) distruge mai mult de jumatate din farmecul lor. Desi sunt uneori vulgare, aproape ca nu bagi de seama: sunt autentice, nu sunt cum sunt pentru a iesi in evidenta, ci pentru ca asa trebuie sa fie. Muzica poate deveni agasanta, dar, pana la urma, are o tenta caricaturala: ce pot asculta niste puscariasi?... pai manele... Per total: filmul poate spera la ceva premii, dar depinde destul de mult de cum este el perceput de juriu. Impresia mea a fost ca cine a trait in Romania poate sa il inteleaga, si sa il aprecieze pe de-a-ntregul; cine nu, nu prea...

In loc de concluzie as zice ca ambele filme s-au jucat cu salile pline (chiar la The Ghost Writer nu mai era nici un loc liber), lumea privind festivalul ca pe un mare eveniment (era amuzant sa vezi oameni care au venit doua saptamani in Berlin doar pentru a vedea filme). Ceea ce m-a surprins placut a fost ca la filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier publicul vorbitor de limba romana nu era foarte numeros, pelicula starnind un interes destul de mare printre cei interesati de cinematografie.

In fine, aplaudam (si virtual, dupa ce am facut-o si in sala alaturi de ceilalti spectatori) cele doua filme si sunt convins ca si restul filmelor de la Berlinale ne vor oferi experiente placute. 

Pe scurt

Stiu ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris nimic, imi pare rau, si incerc sa trec in revista in acest post cateva din evenimentele ultimelor zile.

• Calina a inceput de o saptamana si ceva serviciul, dupa doua luni de stat in concediu medical. In consecinta este destul de obosita, pe de o parte pentru ca trebuie sa se readapteze la ritmul de munca, de mers la serviciu, si asa mai departe, dar mai ales pentru ca in trei dintre zilele saptamanii are de facut si gimnastica medicala dupa serviciu, si intr-o zi avem lectia de germana. Cred ca e perioada cea mai dificila de dupa operatie, dar speram sa treaca relativ usor.
• Se pare ca extractiile dentare care mi-au fost facute au avut succes deplin, si acum se vindeca bine totul pe acolo. Din pacate trebuie sa refac operatia facuta anul trecut in tara, pentru ca infectia care trebuia inlaturata atunci nu a fost complet curatata; in fine, sper, si cred, ca aici vor mearge mai bine lucrurile; din cate am inteles, inclusiv procedura aplicata in Germania e ceva mai simpla.
• Sa trecem si la lucruri placute: astazi incepe la Berlin cea de-a 60-a editie a Festivalului anual de film, Berlinala. Dupa ce am stat doua zile la niste cozi infernale, am reusit sa ne luam si noi bilete la cateva filme. Cel mai mult ne-a interesat ultimul film regizat de Polanski, The Ghost Writer; nu am apucat bilete la premiera, dar am gasit a doua zi la un cinematograf din zona noastra, Urania. Un alt film interesant este "documentarul" Exit Through the Gift Shop, regizat de misteriosul artist-grafitti Banksy; am gasit bilete la el pentru ultima zi a festivalului, chiar la cinematograful central Berlinale Palast.  Am mai luat bilete si la Nine, un musical plin de vedete, remake dupa filmul 8 1/2 al lui Fellini; vom merge vinerea viitoare, la Friedrichstadtpalast. Ultimele, dar nu cele din urma, sunt doua filme romanesti: Eu cand vreau sa fluier, fluier (duminica dimineata, la Friedrichstadtpalast), si Portretul luptatorului la tinerete (in ultima zi, la Cubix). Mai erau o gramada de filme interesante, dar fie nu am mai prins bilete, fie nu aveam timp sa mergem la ele; cei interesati de festival pot afla mai multe si de aici. Voi reveni cu povestiri despre "cum a fost la Berlinala" dupa sfarsitul festivalului. 
• Astazi o sa mergem la concert! Reluam bunul obicei de anul trecut, anume de a merge la cat mai multe concerte, cu o artista pe care am mai vazut-o si care ne-a placut mult. Amy Macdonald isi lanseaza noul album printr-un turneu in Europa. Primul single de pe acest album suna foarte bine, si sunt convins ca si de data asta o sa fie un succes mare concertul. Amanunte despre cum a fost vor veni in zilele urmatoare.

Later Edit: Am mai luat bilete la un film: Mammuth pe 20 februarie, la Friedrichstadtpalast. E un film frantuzesc cu Gerard Depardieu si cu Issabelle Adjani, regizat de Gustave de Kervern si Benoit Delepine, care se pare ca mai au la activ niste filme de succes in care abordeaza probleme sociale intr-o nota tragi-comica. Sa vedem! 

Weekend tematic: "defectiuni"

Conform traditiei, adica la fel ca anul trecut, operatia mea nu a fost singurul eveniment medical al "sezonului", si Florin a avut o operatie stomatologica vineri. Mai precis si-a scos niste dinti. Zic niste dinti pentru ca trebuia sa fie operat pentru extractia a 2 extra-dinti (din cel de-al treilea rand de dinti) si o masea de minte, insa pana la urma numai un extra-dinte si maseaua de minte au fost scoase. Asa ca, am fost nevoiti sa ne facem provizii de vineri si sa stam in casa amandoi tot weekendul. Acum se pare ca totul este in regula, mai vedem zilele astea.

Pe de alta parte, azi, odata cu incheierea weekendului cu defectiuni, mi-am imbunatatit performantele de deplasare: la gimnastica am mers pe bicicleta 15 minute, si m-am deplasat prin tot cabinetul fara carje. Cu bicicleta, la inceput, a fost foarte, foarte greu, dar apoi mai usor. Iar cu mersul fara carje: senzatia a fost groaznica, din cauza fricii pe care o am. Se pare ca va mai dura cel putin 4 saptamani pana am sa las complet carjele. Maine merg sa ma vada medicul care m-a operat, cu niste radiografii pe care le-am facut azi. Sa speram ca totul este ok.

Berlin - "aroma" anilor '80

Am vrut sa scriu despre asta de mai mult timp, cand am prins, intamplator, pe un post german, o emisiune in care erau invitati membrii formatiei elvetiene Opus, care au si cantat super-hitul lor "Life is life". Azi pe postul Viva la emisiunea "Retro Charts" am vazut clipul melodiei- si da, exista si clip :).

Nu stiu daca cineva isi mai aminteste melodia asta, insa eu de cate ori o aud ma bucur foarte tare. Cred ca aveam aproximativ 4 ani cand ai mei parinti m-au luat, pentru prima si ultima oara, la o petrecere a prietenilor lor. De ce a fost ultima pentru mine? Pentru ca bietii oameni au ascultat toata noaptea, fara oprire, "Life is life". Si sunt convinsa ca nici macar nu era tocmai muzica lor favorita. De ce? Pentru ca asa am vrut eu ... :). Sunt foarte mandra de chestia asta, dat fiind ca nu cred ca acum as mai putea sa conving un grup de oameni sa asculte o melodie non-stop.

Discutand mai demult cu colegii de aici, se pare ca muzica disco-pop a facut parte dintre chestiile care reuseau sa se "scurga" si in est. Oricum ma surprinde foarte tare cat de prezente sunt chestiile in voga in anii '80 aici (ca tot am mai povestit despre Dieter Bohlen). Nu stiu daca este valabil pentru toata Germania sau numai pentru Berlin, insa daca as asocia o perioada de timp fiecarui oras, pentru Berlin e clar: anii '80 mi se par reprezentativi, si cu siguranta nu numai din cauza muzicii. Ma refer, desigur, la anii 80 din vest, si nu la anii 80 din Romania.

Culmea traducerii

... am vazut-o aseara la televizor, pe postul VOX.

Ne uitam la filmul Home Alone 1... Cred ca l-a vazut toata lumea macar de 10 ori :). Bineinteles, filmul era tradus in Germana, dar nu subtitrat, cum ar fi fost de bun-simt, ci dublat - "supra-vorbit". Si astfel am avut ocazia sa ne intalnim cu respectiva culme. Tatal copilului Kevin -cel uitat acasa de familie, la plecarea catre Paris-, un american get-beget, dialogheaza la telefon cu cineva si isi intreaba interlocutorul daca vorbeste engleza "Do you speak English"... traducerea "corecta" a venit "natural" de la actorul german care dubla: "Sprachen Sie Deutsch?".

Sincer, nu pot intelege de ce au tradus asa. Cred ca nu e nimeni atat de idiot incat sa creada ca unor americani aflati la Paris le-ar fi folosit la ceva o persoana care vorbea germana. Iar a incerca sa sugerezi ca intrebarea a fost tradusa asa pentru a arata ca ii interesa sa vorbeasca cu cineva in limba in care vorbeau intre ei, sau in limba lor nativa, e iar o prostie; pana la urma era evident pentru toata lumea ca erau americani care vorbeau engleza.

Pe scurt (despre carti)

In primul rand: La Multi Ani! celor care citesc acest post :)

Pentru ca a fost o perioada de vacanta in care am citit destul de mult, si, totodata, motivat de comentariul lui Catalin de aici, m-am gandit sa mai "recomand" cateva carti. Totusi, imboldul decisiv in a scrie acest post a venit odata cu aflarea unei vesti triste: editura Nemira a dat faliment.

Nemira a fost una dintre primele edituri noi aparute in Romania anilor 90. Inca de la inceput a publicat foarte mult SF, in colectia Nautilus, si cred ca asa s-a si impus ca una dintre editurile importante romanesti. Am citit cu mare placere, inca de pe vremea cand eram in gimnaziu, din colectia respectiva: seria Dune (Frank Herbert), seria Fundatia (Isaac Asimov) sau saga lui Ender (Orson Scott Card), ca sa mentionez doar cateva titluri. Si editura a contiunat sa publice romane SF sau Fantasy remarcabile pana de curand: seria A Song of Ice and Fire (George R. R. Martin), seria Umbra lui Ender (Orson Scott Card), si, ca sa nu ma mai lungesc prea mult, o mare parte din cartile premiate cu Nebula, Hugo sau Locus (si mai vechi si mai noi). E drept ca pe masura ce am mai crescut interesul meu in materie de literatura s-a departat de SF, dar am ramas un cititor fidel al cartilor aparute la Nemira, in colectia respectiva. Apoi, nu trebuie uitate nici alte carti aparute la aceasta editura, dar nu in colectia de SF-uri: imi vine in minte acum mai ales Calatorie la capatul noptii (Louis-Ferdinand Celine) (si multe alte carti ale aceluiasi autor). Nu stiu care sunt motivele care au dus la falimentul editurii (spre exemplu, am remarcat, cu nemultumire, in ultima vreme o scadere a nivelului traducerilor), insa, recunosc, e un moment destul de trist. Practic, Nemira, prin cartile editate, a fost o parte importanta din copilaria si adolescenta mea, si disparitia sa imi lasa o senzatie de gol. Cumva e o senzatie similara cu cea pe care am avut-o la desfiintarea Radio Contact (atunci a fost ceva mai intensa parerea de rau, totusi).

Revenind la lucruri placute, iata si ce mi-a placut din ce am mai citit in ultima vreme (da... mai mult carti de vacanta):

• Drumul (Cormac McCarthy): O carte despre un om si copilul sau, aflati pe drum intr-o lume post-apocaliptica. In esenta e vorba despre singuratatea celor doi, despre legatura dintre ei, despre supravietuire intr-o lume potrivnica, violenta, distrusa si distrugatoare (daca stai sa te gandesti e o imagine in culori foarte tari a lumii in care traim). O recomand cu caldura, un argument in plus in favoarea ei fiind si acela ca a primit Premiul Pulitzer pentru fictiune in 2007. Se pare ca exista si o ecranizare a cartii, care va fi lansata in Europa anul asta, dar nu sunt sigur ca vreau sa o vad, mai ales pentru ca sunt convins ca puterea si intelesul scenelor din carte au fost mult diminuate. De altfel, McCarthy a scris si romanul No Country for Old Men, a carui ecranizare nu mi-a placut deloc.
  
• Pillars of Earth (Ken Follett): Un roman istoric amplu despre constructia unei catedrale intr-un oras din Anglia secolelor 11-12, cu o actiune antrenanta, scris bine. Si, mai ales, fara nici un fel de misticism ieftin in el. Desi povestea se intinde pe o perioada destul de lunga, si "distributia" e formata din multe personaje, cartea este usor de urmarit, nu e incarcata, si este, in opinia mea, o lectura foarte placuta.
  
• Cruciada Masinilor (Brian Herbert si Kevin Anderson): Stiu, are un titlu absolut stupid. E volumul al doilea din seria Legendele Dunei, un fel de preistorie a universului Dune, intre Jihadul Butlerian si Batalia Corrinului. O carte SF de aventuri, fara prea mari pretenti si realizari, dar care produce o satisfactie destul de mare fanilor Dune (si eu ma incadrez in acest caz :) ). Am mai citit si cele trei volume Preludiul Dunei, al acelorasi autori, si am avut o senzatie similara. Din pacate nu se poate ridica, nici macar pe alocuri, la nivelul seriei originale.
  
• Rabbit, Run si Rabbit Redux (John Updike): Probabil trebuia sa le citesc mai demult. Nu m-au impresionat cu nimic (desi sunt un mare fan al literaturii americane din secolul 20), doar stilul autorului mi s-a parut remarcabil. Deci nu zic nimic despre ele. Daca vreti, cititi aici.
  
• Maestrul de Go si Vechiul oras imperial (Yasunari Kawabata): Le-am citit mai demult (asta toamna), dar vreau totusi sa le recomand. Autorul a primit premiul Nobel in 1968, "for his narrative mastery, which with great sensibility expresses the essence of the Japanese mind.". Si de fapt asta e ceea ce te impresioneaza: scrie foarte expresiv, uneori poetic, foarte sugestiv, foarte subtil, si, in ciuda unei impresii de suprafata, destul de dinamic. Practic ai impresia ca privesti un film desenat cu mare grija, cu multe detalii, cu culori potrivite, a carui actiune curge lin, dar interesant. Mi se pare ca au fost unele dintre cele mai reconfortante lecturi pe care le-am avut.
  

Din ciclul lecturi de avion au mai fost si ultimul roman Dan Brown (ca tot vorbeam de misticism ieftin), si un roman de John Grisham (numit The Associate - tot cu avocati, fara nimic original... un adevarat "thriller legal" de anvergura :) ).

Urmeaza cateva carti de Orhan Pamuk (una dintre revelatiile personale ale ultimului an... am mai scris pe alocuri despre cartile lui, si recomand Ma numesc Rosu si Fortareata Alba), Hertha Muller - Animalul Inimii (mi se pare de bun-simt sa ne intereseze pentru ce a luat Premiul Nobel... si mai suntem si vecini :) ) si, pentru ca tot am inceput cu Nemira, traducerea romaneasca a ultimului volum aparut din A Song of Ice and Fire (A Feast for Crows).